Ca atâtea lucruri de pe această lume, și cartea Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020) s-a născut dintr-un șir de întâmplări.
Credit foto: Daniel Vrăbioiu
Prima întâmplare a fost că pe la sfârșitul lui ianuarie terminasem un volum care se numește Prietenul visătorilor și al învinșilor, un poem-roman care îl are ca personaj principal pe Panait Istrati.
Dorind să propun cartea asta editurii Polirom, am intrat în contact cu Adrian Botez, reprezentantul acesteia. La puțin timp a izbucnit ciuma pangolinului și mi s-a recomandat să mai așteptăm până se liniștesc apele.
Dar cum vorbeam noi așa, mi-a propus altceva, dacă tot se preconiza că ne vom petrece primăvara în case: nu aș vrea eu să scriu o biografie romanțată, în colecția de biografii romanțate a editurii?
Am acceptat, gândindu-mă că nu va fi, totuși, greu. Accept repede și regret rar. Mai scrisesem o biografie neromanțată, e drept, a lui Ion Creangă, așa că știam cam ce mă așteaptă.
Mi-au fost propuse niște nume despre care aș putea scrie, iar eu l-am ales, fără ezitări, pe Cioran. Cum și de ce?
Aici e timpul să vă povestesc a doua întâmplare. A doua întâmplare a fost că acum un an am scris o piesă de teatru, în care personaje erau Caragiale, Creangă, Eminescu, Istrati, Cioran, Nina Cassian și Sadoveanu. Cât scriam eu la ea, mă apucasem să recitesc integrala Cioran, ba chiar și niște cioranologi.
Și cum citeam eu așa, m-am pomenit că iau note despre viața dumnealui, să fie. Mă interesau îndeosebi faptele diverse.
Cum scriam eu piesa de teatru, mă gândeam că poate într-o zi o să scriu ceva despre mai mulți scriitori români care locuiesc pe aceeași scară de bloc în Paris, ceva oarecum asemănător cu ce făcuse scriitorul portughez Goncalo M. Tavares în volumul Cinci plimbări pe cartier, pe care îl citisem cu ani în urmă și care îmi plăcuse mult.
În plus, pe la douăzeci de ani, mai citisem cărți despre viața lui Cioran și o găseam superbă, o viață de invidiat, pe care mi-o doresc și mie.
N-am fost niciodată un cioranian din punctul de vedere al dragostei pentru cărțile sale. Acestea, cu excepția Caietelor și a Corespondenței, care sunt cred eu adevăratele sale capodopere, nu m-au înnebunit, cu toate că îi dădeam dreptate în felul în care se uita la existență și la lume. Eram, totuși, cioranian în chestiunile esențiale.
Am recitit ce aveam de recitit și am început să scriu. Credeam că voi termina abia în aprilie 2021, la 110 ani de la nașterea lui Cioran, dar volumul a fost gata în iunie 2020, la douăzeci și cinci de ani și două zile de la moartea lui Cioran. Ca de fiecare dată, moartea a câștigat partida.
În tot acest timp am scris din zori până la zorii următori, fiindcă ziua lucram la Cioran, iar noaptea la teza mea de doctorat, care e tot despre Istrati, o biografie politică a acestuia. Nici nu știi când trec trei luni și jumătate de izolare dacă muncești fără pauză, dormi puțin și mănâncă prost.
Nu în ultimul rând, iar acum o să comit o indiscreție, eu am și o bunică de (aproape) optzeci și șase de ani pe care n-am mai văzut-o de luni bune și care, mi se pare mie, seamănă foarte bine, fizic, cu Emil Cioran octogenar. Am scris la cartea asta gândindu-mă mult la bunica aceasta a mea, care de altfel are și niște sclipiri de expresie foarte cioraniene. De exemplu, într-o zi, întrebând-o ce face, mi-a răspuns că așteaptă moartea ca pe înflorirea cireșilor. Iar dacă e adevărat că am vreo picătură de talent în a spune frumos o poveste, probabil că pe ea am moștenit-o.
N-am scris o biografie clasică, cartea aceasta nu e o lucrare demnă de referate.ro, despre viața și opera lui Emil Cioran. Am insistat pe cuvântul romanțată din expresia cu care fusesem ademenit: nu voiam eu să scriu o biografie romanțată? Am romanțat mult și, măcar uneori, bine.
Eu scriu repede și rescriu mai puțin decât ar trebui. E unul dintre handicapurile pe care trebuie să mi le îndur. Pe de altă parte, mă consolez cu gândul că am doar treizeci și șase de ani. Poate că mai e timp să învăț și să am răbdare. Poate că toți vom fi mai răbdători după această primăvară neagră.
Nu cred că vor găsi aici ce caută aceia care caută încă o lucrare didactică despre Cioran. N-am scris așa ceva. Am împletit elementele de biografie cu povești care nu s-au întâmplat, dar s-ar fi putut întâmpla.
M-a interesat să iasă o carte în care să vorbesc despre ultimii ani din viața acestui superb singuratic, dar nu o carte care să-l fixeze în vreun fel pe Cioran, mai ales că el nici nu poate fi fixat.
Eu sunt de părere că fiecare cititor își are un Cioran numai al lui, pe care îl duce cu sine în inimă și în minte. Pe scurt: acesta nu este Cioran, acesta este doar un Cioran al meu. Dacă alții se vor îndrăgosti de el, cu atât mai bine, dacă nu – egal.
E plină lumea, chiar e, de cioranologi respectabili, de la care pot afla totul și ceva în plus despre viața și opera lui Emil Cioran.
