Ţii minte senzaţia de foame, apoi frigul unei păduri înzăpezite. Auzi fiecare foşnet. Chemarea stranie a unei păsări iernatice te face să încremeneşti. Îţi vezi imaginea reflectată clar într-un lac rotund şi neobişnuit de mic. Cauţi în zadar iarbă. Simţi gustul amărui al unei frunze. Pipăi cu nările zăpada aşezată între brazii atât de înalţi, încât nu li se vede vârful. Trunchiurile, depărtate unele de altele, delimitează petice de albastru intens, luminos. Porneşti, în salturi, mari, spre râu, unde se adapă cerbii. Eşti o căprioară.â
Să taci şi să priveşti. Şi, mai ales, să vizezi. Recunoşti imediat vechea temă shakespeariană: suntem făcuţi din materia viselor noastre. La asta te îndeamnă On Body and Soul, în regia lui Ildikó Enyedi, cunoscutul film care a primit în 2017 Ursul de Aur (patru trofee, în total, la Berlin), o nominalizare la Oscar şi, în acelaşi an, Premiul Gopo.
Ideea cea mai frumoasă a filmului trimite la o zonă fascinantă: puterea de a compensa, prin vis, ceea ce rămâne incomplet în starea de veghe. Mai mult, visul pare o prelungire a vieţii reale, îngăduindu-ţi, pe măsura propriilor structuri lăuntrice, să explorezi alte dimensiuni, alte forme de existenţă. Visul începe înainte ca cei doi oameni să se cunoască, exact cum se întâmplă şi în Despre dragoste şi alţi demoni, minunatul roman marquezian. Uneori, un vis, mai ales dacă se repetă sau poate fi continuat, devine mai important decât ceea ce trăieşti direct. Un vis este un refugiu şi o şansă la fericire. Dar cum ar fi să împarţi un vis cu altcineva?! Cum să adormi şi să te trezeşti în acelaşi timp cu o altă persoană?! Cum să ajungeţi împreună în aceeaşi zonă fantasmatică?!
Un bărbat şi o femeie se întâlnesc, deopotrivă, în viaţa reală şi în vis. Lucrează amândoi la un abator. Camera de luat vederi insistă asupra animalelor sacrificate, a sângelui care curge ca dintr-un robinet, în şuvoi, coagulându-se în jurul unei guri de scurgere din podea. Ce rămâne este şters cu mopul. Aseptic. Imaginea înregistrează insistent tot sistemul de curele, scripeţi, cârlige, fierăstraie electrice, instrumente care tranşează hălcile de carne, porţionând ceea ce, ca întreg, fusese, câteva clipe înainte, o fiinţă. Vezi ochii animalului înainte de moarte, cu frica scrisă în privire, într-un cadru, apoi, în cadrul următor, ochii animalului după sacrificare, cu acel rigor mortis îngrozitor. Simţi nevoia să-ţi muţi privirea de pe ecran. Dar te întorci repede la film, fiindcă în sală se râde copios – în biroul lui Endre, unui poliţist, neobişnuit cu abatorul, i se face rău şi stă cu un prosop umed pe cap, să-şi revină. Alt investigator, mai puţin sensibil, cere, ca o favoare, un anume tip de antricot.
În apartamentul ei, Maria îşi scoate jucăriile dintr-o cutie şi reia, completând anumite secvenţe, dialogul imaginar cu Endre, pe roluri, modulându-şi vocea în funcţie de personaj. Fata are o memorie infailibilă. Ţine minte absolut tot, la detaliu – care a fost a cincisprezecea frază, de exemplu. De unde ştie că Endre n-a minţit când s-a arătat preocupat de soarta ei?! Fata îi mărturiseşte psihologului, la care merge, înţelegem, din copilărie, că i-a urmărit pupilele: s-au contractat! Când minţi, pupilele se dilată şi ochii se rotesc în sus, accesând imaginaţia. Când spui adevărul, ochii se rotesc în jos, fixându-se asupra visului.
Endre, director economic al abatorului, nu mai coboară în hala de tăiere. Ea, angajată recent, realizează rapoartele de calitate a cărnii. Sunt fiinţe bizare, pe al căror chip nu se poate citi nicio emoţie, blank faces – el trăieşte, fără să se lamenteze, resemnat, drama îmbătrânirii solitare. Mâna stângă îi este atinsă de paralizie, dar nu-ţi dai seama de asta decât după ce trec 20 de minute din film, când bărbatul, după ce a călcat o cămaşă, se străduieşte să-şi strecoare mâna inertă printr-o mânecă. Ea este ţinta ironiilor celorlalţi: o numesc Albă-ca-Zăpada, fata de la Departamentul de Robotică. De fapt, oamenii nu ştiu cum să reacţioneze, confruntaţi fiind cu un comportament atipic, aproape asocial, ca acela al persoanelor care suferă de sindromul Asperger. Maria nu zâmbeşte, nu bârfeşte, nu bea cafea în pauză, nu comunică decât minimal, face totul cu exactitate, „aşa cum prevede regulamentul”: 2-3 milimetri de grăsime în plus, şi marfa este declasată la categoria B.â
Amândoi sunt stângaci. Abia schimbă câteva cuvinte. Se aşază la aceeaşi masă, dar nu reuşesc deloc să scape de stânjeneală. Discuţia dintre cei doi introvertiţi se reduce la opţiunile din meniu – sufleu de dovleac sau de măcriş. Un incident petrecut în abator îi obligă pe toţi angajaţii să treacă printr-o testare psihologică, prilej cu care li se cere tuturor, printre altele, să povestească despre ceea ce visează. Aşa descoperă Maria şi Endre că împart acelaşi vis.
Să povesteşti ce-ai făcut în vis înseamnă să accepţi să împarţi intimitatea ta cu altcineva. Nu este simplu să-ţi povesteşti visul. Poate fi o indiscreţie. Psihologul avertizează, precaut: întrebarea nu are caracter personal, dar este importantă pentru realizarea profilului fiecăruia dintre angajaţi. Cei doi sunt nevoiţi să accepte că sunt părtaşi la o experienţă neobişnuită, pe care, pentru început, se hotărăsc să o considere amuzantă.
„Voi ce faceţi în vis?” – la această întrebare dă un răspuns On Body and Soul, filmul prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Film, Buzău, ediţia a III-a – BUZZ CEE, 2-8 iulie 2018.
Regia: Ildikó Enyedi
Cu: Géza Morcsányi, Alexandra Borbély, Zoltán Schneider, Ervin Nagy
