Un scurt roman cu un titlu ce mi-a atras atenția cu ceva vreme înainte de a apărea actuala traducere în limba română și pe care aș fi fost tentată să îl citesc în original, dacă aș fi stat ceva mai bine în privința cunoștințelor de limba spaniolă. Pentru mine, semnătura lui Marquez înseamnă garanția unei lecturi speciale. Nu s-a întâmplat până acum să fiu dezamăgită, iar în cazul romanului de față, lovitura de grație mi-a dat-o ultimul paragraf, ce condensează parcă esența existenței, a speranțelor și a așteptării. Dar am luat-o prea repede către final fără să spun nimic despre subiectul cărții. Ei bine, așa cum poate sugerează și titlul celor care reușesc să descifreze intențiile autorului în puținele cuvinte pe care le pune în fruntea cărții, romanul lui Marquez invocă puterea speranței și capacitatea omului de a se încrede în ea în pofida evidențelor ce indică deșertăciunea.
“Era o zi de octombrie. O dimineață greu de trecut chiar pentru un om ca el, care supraviețuise atâtor dimineți ca aceasta. Timp de cincizeci și șase de ani – câți trecuseră de la sfârșitul ultimului război civil – colonelul nu făcuse nimic altceva decât să aștepte. Octombrie era unul din puținele lucruri care soseau.” (pag. 5-6)
Bătrânul colonel în jurul căruia se țese narațiunea așteaptă de ani buni, conștiincios şi riguros, să primească scrisoarea care să îi confirme dreptul la pensia la care se consideră îndreptățit. O aşteptare îndelungată, care ar fi descurajat pe oricine, pare a fi pentru colonel sensul existenței sale. Aproape că îți vine să îl scuturi, să îi deschizi ochii în fața iluziei în care şi-a risipit viața, dar, treptat, înțelegi că nu rezultatul aşteptat este cel care îl însuflețește, ci tocmai această iluzie cu care își hrănește sufletul trist. Zădărnicia este prezentă în viața colonelului şi prin intermediul cocoșului de lupte rămas de pe urma fiului mort înainte de vreme. Deşi el şi soția sa abia îşi duc zilele, din datorii în datorii, vânzând de prin casă obiecte învechite pe care nu le mai caută nimeni, colonelul nu se îndură să vândă cocoșul.
“Nu regreta nimic. De atâta vreme sătenii zăceau în toropeală, smulși din istorie. În vinerea aceea – fără scrisoare, ca de obicei – oamenii se treziseră. Colonelul își aminti de timpurile de odinioară. Se văzu pe el, cu soția și fiul său, sub umbrele, asistând la un spectacol pe care nu-l întrerupsese nici ploaia.” (pag. 113)
Amprenta stilului lui Marquez își face simțită prezența și în această scriere ce condensează într-un spațiu restrâns o multitudine de idei și imagini, conturând o atmosferă în care plutește umbra nefastă a deșertăciunii. Relicvele trecutului, frânturi din istoria tulbure a Columbiei, prezentul ambiguu în care cei de ieri nu își mai găsesc locul, un întreg arsenal de imagini încărcate de melancolie se desfășoară în paginile acestui scurt roman, ca într-un filigran. De la prima scenă până la replica finală, Marquez plăsmuieşte un portret fascinant în decrepitudinea sa. Sărăcia lucie în care se zbate colonelul nu îi ucide demnitatea și cu atât mai puțin orgoliul. El continuă să creadă cu tărie în meritele pe care i le conferă vremurile de glorie pe care le-a trăit și care, în vâltoarea prezentului, nu prețuiesc nici cât o ceapă degerată. Nu pare să observe nici batjocura, nici ironiile, nici absurdul situației în mijlocul căreia trăiește.
Deși realismul magic care l-a consacrat pe Marquez este mai puțin prezent în această scriere, aerul nostalgic umple spațiul dintre rânduri, oferind cititorului o încântătoare mostră a talentului său. Mai puțin intens ca “Dragostea în vremea holerei” şi mai realist decât ” Despre dragoste și alți demoni”, dar totuși impregnat de spiritul lui Marquez, veșnic viu și plin de farmec.
Sursa foto autor: www.fnpi.org
Editura RAO;
Anul apariției: 2015;
Traducere din limba spaniolă: Alexandru Calciu;
Nr. de pagini: 128;
ISBN: 9786066099615.
