Charisma cataclism(ei)

Trăim apoteoza omului, zeificarea individului până la ștergerea limitelor dintre mundan și divinitate, apofaticul devine esența oricărui discurs public și aș mai putea continua în acest fel mult timp. Dar nu despre asta, sau nu doar despre asta este vorba în Cataclisma, noul spectacol al Andreei Gavriliu de la unteatru. Conceptul de bază, în jurul căruia s-a construit și a construit coregrafia este cel de corporalitate: ce facem cu un corp asaltat de informații, bombardat de tot felul de informații (utile sau inutile), un corp rupt total de cerebralitate, de funcția cognitivă. Când a apărut scizura și, mai ales, cum de s-a tot mărit prăpastia dintre (auto)control și posesie/posedare. În ultimul timp se pune foarte mult accent pe cum hrănim corpul, pe cum îl călim (s-au înmulțit sălile de fitness, dar nu și numărul terenurilor de sport în aer liber); așa se face că propriul corp a ajuns să nu ne mai aparțină, ci el a devenit un simplu obiect, sursă de control pentru cei care dețin puterea sau care impun schimbarea în spațiul public/social. De aceea în Cataclisma nu este vorba despre obsesia pentru perfecțiunea corporală, ci despre cum ajunge corpul uman să nu mai fie uman, ci doar un simplu corp social, adică cu atribute și roluri care devin active doar în spațiul social.

Credit foto: Dani Ioniță

Charisma corpului feminin

Andreei Gavriliu nu-i este frică de propriul corp, pe care îl explorează, îl expune și-l transformă cu ajutorul unor estetici corporale mai mult sau mai puțin seducătoare, dar cu certitudine aducătoare de obsesii. Te trezești că-ți rămân ochii lipiți de fața ei profund transfigurată, adeseori cu tendințe de mortificare și nu înțelegi care e sursa transformării; de-a lungul întregului spectacol Andreea Gavriliu se deposedează de propria personalitate și le preia treptat pe ale celor din sală; așa se face că, de la un moment dat încolo, avem în fața ochilor nu un singur personaj, ci o întreagă suită, de fapt avem o masă de oameni cu identități șterse, o masă de manevră care servește de minune politicienilor (discursurile nu sunt întâmplător alese, cum la fel nici problemele expuse). Combinația dintre ritm, discursurile politice și muzici este una lămuritoare pentru spectactor, dar asta nu înseamnă că spectacolul este ușor de privit. Deși se râde pe alocuri, deși te lași furat de ritmuri sau îți vine să dansezi împreună cu Andreea Gavriliu, în fond mesajul nu este deloc unul optimist.

Credit foto: Dani Ioniță

Cataclismul

Discursul politic al Vioricăi Dăncilă stârnește ilaritate în sală, iar săriturile dansatoarei peste laptopul așezat (deloc întâmplător) în mijlocul scenei sunt însoțite de reacțiile foarte prompte ale spectactorilor. Rochia înflorată devine un adevărat simbol în acest context, deși de-a lungul momentului în sine, ea (rochia) va căpăta mai multe „funcțiuni”. Curajul coregrafei este evident: a condensat în câteva minute mai multe simboluri sociale, idei, fapte și întâmplări cotidiene care aduse la un loc devin surse de revelații. Și uite așa ne îngheață zâmbetul pe buze – devenim dintr-odată conștienți că ceea ce se întâmplă acum în viața politică (românească sau internațională) ni se datorează. Noi am făcut posibilă apariția unor astfel de „monștri politici” (Trump, Dăncilă et comp), dar… cum se face că nu mai putem scăpa de ei?

Credit foto: Dani Ioniță

Clisma – cataclisma

Ultima parte a spectacolului este cea mai conceptualizată, cea mai elaborată (deși nu pare la prima vedere) și cea mai dificilă. Accentul care de corp în totalitate, unul care trece rapid prin mai multe stări – de la mișcarea continuă și până la obsesie (momentul disco), trecând prin momentul de asumare socială (copitele devin simboluri evidente ale uni „încălțări”, adică ale unei dezumanizări continue la care suntem supuși) și ajungând la momentul de maximă singurătate, cel al izolării corpului, al intimității absolute, dar și al unei imobilități aparente. Chingile sociale există în continuare – torsul care se zbate continuu, mâinile care par că se mișcă haotic și cu o repeziciune care-i pun în evidență toți mușchii (mi-am adus aminte de setul de fotografii cu baschetbaliștii din Dream Team care au făcut furori la sfârșitul anilor ´90 – începutul anilor 2000). Dar partea inferioară a corpului e țintuită, lipită de vasul de wc, de toaleta în care, din când în când, cad dejecțiile umane. Cele două părți ale corpului uman par că se caută una pe cealaltă, dar când se reunesc par că nu aparțin aceluiași corp și de aici furia cu care se luptă pentru supremație. E înspăimântătoare lupta aceasta, tocmai pentru că e într-o profundă singurătate și pentru că pare că e fără sorți de izbândă. Și cu toate acestea, la un moment dat cele două părți ale corpului se regăsesc, ajung la o înțelegere și se aruncă în lume, în afară. Strigătul mut capătă forma unui desen – zâna cu bagheta fermecată. Reîntoarcerea sau închiderea cercului – de noi depinde dacă ne vom roti la nesfâșit în același cerc sau dacă vom alege verticala unei existențe mai mult sau mai puțin aducătoare de demnitate.

Cataclisma Andreei Gavriliu este un spectacol curajos, care vine să confirme forma fizică excelentă a acesteia, dar și creativitatea. Combinația dintre pașii și mișcările ei specifice (o să vă aduceți aminte pe alocuri de spectacole mai vechi ale ei) cu jocul de lumini și raportarea la un spațiu (care devine când claustrant, când o adevărată agora) este cheia succesului Cataclismei.