„Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul” de Mirinae Lee

Roman nominalizat la Premiului Women’s Prize 2024

Când trăieşti în apropierea graniţei cu Coreea de Nord, regula jocului este „totul sau nimic“, o bătălie constantă din care ieși câştigător sau învins.

Prin această lume periculoasă, bântuie o femeie remarcabilă care a descoperit că, pentru a rămâne în viață, trebuie să fii un „trickster“ care nu se dă înapoi de la nimic.

Inspirată de povestea adevărată a uneia dintre cele mai bătrâne femei care au reuşit prin propriile forțe să fugă din Coreea de Nord, cartea de faţă țese, în opt capitole seducătoare și întunecate, o istorisire complexă despre supravieţuire, traumă și familie. Tricksterul lui Mirinae Lee este o figură polimorfă — de-a lungul acestor capitole îmbinate cu măiestrie ne apare ca sclavă, iluzionistă, criminală, teroristă, spioană, amantă şi mamă — o femeie care trebuie adesea să aleagă varianta de neconceput, ca să poată supravieţui războiului şi ocupaţiei Coreei.

„Captivant, seducător… vă va ţine în suspans cu privire la ce e adevărat în povestea de faţă.“ New York Times

Book Review

„Un roman ameţitor care reconstituie istoria Coreei de-a lungul secolului XX prin povestea hipnotică, sfâșietoare și profund fragmentată a unei femei și a multiplelor ei avataruri.“ Monica Ali, autoarea romanului Căsătorie din dragoste

„«Deosebit de original» este un calificativ prea modest pentru această capodoperă incitantă, care te poartă pe întregul mapamond și de la un deceniu la altul. Lee a reușit imposibilul — dintr-un secol scindat, dominat de chin și trădări, a ţesut un roman de o frumuseţe aparte, plin de suflul reînnoirii.“ Junot Díaz, autorul romanului Scurta și minunata viaţă a lui Oscar Wao

Mirinae Lee s-a născut și a crescut în Seul. A publicat proză scurtă în Antioch Review, Meridian, Black Warrior Review, Pleiades, Shenandoah și Massachusetts Review. Locuiește în Hong Kong împreună cu soțul și copiii. Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul este primul său roman.

„Frumosul roman al lui Lee este o poveste despre supraviețuire, traumă și dragoste în cele mai tumultuoase vremuri ale Coreei moderne. Limbajul metaforic și liric, narațiunea brutală și tulburătoare și stilul impecabil îi vor ține pe cititori cu sufletul la gură până la sfârșit.“ Booklist

„O poveste captivantă, care se desfășoară pe fundalul istoriei turbulente a Coreei… Sclipitoare și originală.“ Washington Post

Titlu original: 8 Lives of a Century-Old Trickster

Limba originală: engleză

Traducere și note: Mihaela Doagă

ISBN: 978-606-40-2181-6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini

Preț: 55.00 lei

Colecția Fiction Connection

Editura Trei

***

FRAGMENT

(extras din A patra viață)

O iubea pe Yongmal. Yongmal i-a salvat viaţa. În multe feluri, pe care nu şi le-ar fi imaginat în veci. Poveştile lui Yongmal despre orăşelul ei natal i-au arătat că mai exista frumuseţe pe lume: ceva pentru care me­rita să trăieşti, nu doar să supravieţuieşti. A învăţat, de asemenea, de la ea că unele voci pur şi simplu nu pot fi reduse la tăcere. Astfel de oameni preferă să moară decât să li se închidă gura şi a ghicit că asta alesese Yongmal în cele din urmă. Pe undeva, avea sentimentul că era per­soana care se apropiase cel mai mult de Yongmal, de­oarece îşi petrecuseră ultimii ani din viaţa lui Yongmal împreună, spunându-şi poveşti pe şoptite. Între zidu­rile Staţiei, Yongmal era înţeleptul lor, iar ea fusese scri­bul ei devotat. Dedicată acestui rol, s-a străduit să-şi întipărească în memorie fiecare variaţiune a poveştii lui Yongmal. Astfel a supravieţuit Kaiyo în Staţie: cufundată în trecutul lui Yongmal, visând cu ochii deschişi cum ar fi să trăiască în pielea ei.

Însă, în momentul în care luase pantofii de piele ai lui Yongmal, ideea încă nu pusese stăpânire pe ea. Înainte de a muri, Yongmal îşi dăruise celebrii pantofi făcuți la comandă, darul de nuntă primit de la soţul ei iubitor, prietenei sale minione, Mija. Şi, când Mija a murit în bombardament, ea a scos pantofii din picio­ruşele Mijei şi i-a încălţat. Voia doar un obiect simbolic pe care să-l poată lua cu ea, ceva care să-i amintească de Yongmal şi de Mija. Ideea i s-a înfiripat în minte la un moment dat în timpul celui de-al doilea război în care s-a trezit aruncată, când totul în jurul ei s-a prefăcut din nou în foc şi pucioasă. Trebuia să-şi ofere o nouă rază de speranţă, dar trebuia să fie ceva mai solid de data asta. Şi-a jurat că va încerca să atingă cea mai mare fericire de care auzise vreodată, chiar dacă asta însemna că avea să trăiască o viaţă de împrumut pentru totdeauna. I-am luat pantofii — ce-ar fi să-i iau şi viaţa? În această partidă, şi-a zis, dacă îşi juca bine rolul, nimeni nu avea să fie rănit şi toată lumea avea să iasă în câştig. Voia s-o considere un dar suprem din partea lui Yongmal.

Şi totuşi acum se întreabă: oare va trebui să împart această fericire cu umbra lui Yongmal — pe veci?

Înainte, se bucura să simtă că, şi la atâta timp după moartea sa, o parte din fiinţa lui Yongmal încă trăia în ea, ca un copil iubit venit din lumea zânelor. Acum, că a câştigat iubirea după care a tânjit atâta, ceea ce considera o binecuvântare începe s-o apese, ca şi cum ar fi încă un schelet ascuns în dulap.

*

Aceasta este o poveste despre o aluniţă.

Cam cât un bob de mazăre, de un mov-închis. Încă îşi aminteşte cum era la atingere: cum se iţea, îndrăz­neaţă şi încordată, când o apăsai, dar cât de docil se lăsa într-o parte când era mângâiată din lateral. O ciudăţenie măruntă care avea să-i amintească mereu de ea.

Aşadar, când se stinge lumina şi îşi leapădă hainele, degetele lui încearcă să-şi croiască din nou drum spre semnul ei distinctiv, spre aluniţa care-o face şi mai fru­moasă. Mâinile lui îşi amintesc limpede ceea ce min­tea lui desluşeşte ca prin ceaţă. Se strecoară zorite peste șănţuleţul care desparte claviculele, peste sânii ei mici şi ţuguiaţi — nici măcar nu se poticnesc și nici nu tre­sar când dau de şirul de cicatrici, un vârtej ca şmirghe­lul care se desface în jurul buricului ei —, apoi dau roată sprinţar osului pubian drept. Mai precis, spre punctul în care extremitatea inferioară a osului vine în contact cu pliul care l-ar conduce spre pădurea ei deasă. Acolo îşi are sălaşul aluniţa ei superbă.

Dar aluniţa nu e acolo.

Neştiind ce să creadă, mâna lui alunecă spre osul pubian stâng, pipăind prin zonă, încercând să dibuiască o protuberanţă minusculă, bosumflată. Însă dă greş din nou.

Se întreabă dacă a fost orb de-a binelea în tot acest timp.

Şi ştie deja răspunsul.

I s-a părut și aceeaşi, şi alta. Aceeaşi formă a feţei, a umerilor, acelaşi fel de a râde, aceeași agerime familiară. Şi totuşi era curios de sfioasă: a prins-o trăgând cu coada ochiului la el, ba chiar roşind uneori când se întâmpla asta. De asemenea, la croitorie, s-a uitat cu gura căs­cată la costumul lui occidental, dezvăluind un dinte din faţă ciobit printre buzele întredeschise, de parcă nu l-ar mai fi văzut îmbrăcat așa până atunci. Totuşi, în mintea lui, timpul era singurul vinovat. Se spune că până şi un munte şi un râu se pot schimba în zece ani, a reflectat el. De fapt, a fost oarecum fermecat de această nouă fa­ţetă a ei. I se părea mai frumoasă acum. Îi plăcea pielea ei mai închisă la culoare şi mai lucioasă, bătută de soare. Îi plăcea zâmbetul ei copilăros, care o dădea de gol — chipul ei inundat de o încântare sinceră când intra gra­ţios în croitorie. Energia ei părea molipsitoare: până şi rezervatul domn Shin, luat prin surprindere, se trezea reacționând la zâmbetul de pe chipul ei. Împunsătura minusculă de gelozie pe care o simţea era neaşteptată, dar totodată incitantă.

Îl asculta mai mult. Înainte, în ciuda tinereţii, Yongmal obişnuia să vorbească mai curând decât să as­culte, adesea dornică să îndrepte conversaţia în func­ţie de toanele ei. El îi ceda fericit conducerea şi-şi lăsa gândurile purtate de curenţii minţii lui Yongmal, de­oarece era o povestitoare de prima mână, înzestrată cu o sinceritate dezarmantă şi o tendinţă nevinovată de a exagera. După întoarcere însă, nu-i vorbise prea mult despre sine. Părea mulţumită să-l asculte mai cu­rând, să-i asculte nenumăratele poveşti despre viaţa lui monotonă, diversele enumerări ale dorinţelor lui din prezent sau din trecut — accesele de nostalgie ale unui bătrân, poate, sau un gest mărunt de revoltă prin care cineva încearcă să găsească un sens într-o lume absurdă.

Uneori, în timpul unei conversaţii pe şoptite, sur­prindea o sclipire de jind în ochii ei: făcea ochii mari, apoi clipea de două ori, mărunt şi ferm. Intuia că ea avea lucruri pe care tânjea să i le spună. Dar întotdeauna se abţinea. Voia să o roage să-i mărturisească orice avea pe suflet, să-i îngăduie să poarte povara alături de ea, dar nu îndrăznea. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut era s-o sperie, să-i chinuie şi mai tare mintea deja frământată. Nu-şi permitea s-o piardă din nou. Nu s-ar fi iertat în veci dacă s-ar fi întâmplat asta. Tot ce trebuia să facă, a conchis, era să aştepte. Până când ea lua decizia de bu­năvoie. Şi, indiferent ce adevăr alegea să-i spună, dacă alegea să-l spună, era dispus să-l accepte. Fără întrebări, necondiţionat. Asta îşi repetase mereu în lipsa ei: că n-ar conta nimic altceva câtă vreme s-ar întoarce, vie şi nevătămată.

S-a întrebat ce-ar face ea dacă ar şti că el și-a dat seama. S-a întrebat dacă nu cumva, în străfundurile fiinţei ei, ştie, dar îi e prea teamă s-o recunoască. Era familiarizat cu dulcea alinare a negării, cu amânarea mo­mentului când trebuie să înfrunţi realitatea. Cunoștea, deşi vag, în ce scop fuseseră răpite acele tinere — toc­mai de aceea tatăl lui Yongmal o măritase în pripă —, căci zvonurile persistaseră cumva, chiar dacă fetele pie­riseră. Niciuna dintre ele nu avusese norocul să evadeze şi să se întoarcă, să răspândească adevărul sângeros des­pre ce înduraseră trupurile lor. Chiar dacă ar fi scăpat, înţelegea şi el, n-ar fi îndrăznit în veci să vorbească des­chis despre ce se întâmplase. Până şi propria lor socie­tate, patria lor coreeană, le-ar reduce la tăcere, le-ar pune eticheta de curve. Să le numească prostituate ar fi mult mai uşor, ar răni mai puţine orgolii mărunte, decât în­fruntarea adevărului: faptul că patria nu fusese în stare să le apere. Şi, în absenţa victimei, nicio crimă n-a fost comisă. Cunoștea toate lucrurile astea.

Ce nu anticipase, însă, era posibilitatea ca ea să nu mai fie aceeaşi persoană, la propriu.

A realizat că existase încă un semn incontestabil, înainte de a descoperi lipsa aluniţei.

Şi totuşi cât de dornic fusese să-l ignore!

Recunoscuse, deşi arătau în ultimul hal —, pan­tofii de piele pe care-i comandase pentru Yongmal. Concepuse modelul cu gândul de a-i fi pe plac, de a-i sa­tisface nevoile adolescentine. Alesese pielea scumpă de viţel pentru că voise s-o răsfeţe cu lucrurile cele mai fine.

Alesese o culoare uni, cafenie, pentru că știa că Yongmal ar fi strâmbat din nas la vreo combinaţie de culori ţipă­toare, vii, spunând că era prea „de fete“, ca şi cum n-ar fi fost fată la rândul ei. Alesese un model fără toc, cu vârful rotunjit, ca să poată călări cu ei, ca să-i poată purta când se plimba cu calul prin pădure.

Şi îi alesese fix pe măsura ei. Deoarece era încă tânără, ştia că s-ar putea să-i mai crească puţin piciorul, astfel că acel dar scump avea să rămână doar o împletitură inutilă de fâşii de piele cusute laolaltă. Dar tocmai din acest motiv îi oferise pantofii ca dar de nuntă: voia ca Yongmal să ştie că el îi va fi mereu alături, c-o să crească şi o să evolueze împreună cu ea, c-o s-o ajute să treacă fiecare prag până la maturitate.

— O să-ţi fac cu dragă inimă altă pereche dacă-ţi ră­mân mici, îi spusese, uitându-se în ochii ei care scânteiau de bucurie.

Aşadar, când a observat pantofii, s-a simţit fericit mai curând decât întristat. Îşi imagina deja un nou model de botine: o încălţăminte simplă, elegantă, dar rezistentă, din piele suplă, neagră, pe care s-o poată purta în fiecare zi la lucru şi când mergeau să se plimbe pe malul Daedongului. Darul era menit să-i spună că acesta e un nou început, că nu contează nimic din ce s-a întâmplat până atunci.

Voia să-i facă o surpriză. Aşa c-a aşteptat să adoarmă, ghemuită în pat ca un făt. S-a lăsat pe vine, a ridicat un colţ al păturii cât mai lent cu putinţă şi apoi s-a apropiat cu ri­gla de croitorie de piciorul ei drept. A observat o schimbare — una neaşteptată. Numărul pe care şi-l amintea, de când îi luase prima dată măsura, se modificase cu o unitate şi ju­mătate. Dar n-ar fi putut anticipa că numărul se micşorase, nu crescuse.

A verificat de trei ori, cu inima bătându-i năvalnic, vuind ca un tren de noapte, rece și greu.

Unul dintre detaliile minore pe care le reținuse în cariera lui, colaborând strâns cu alţi croitori şi cizmari care lucrau la comandă, era că numărul la încălţăminte al unei persoane atât de tinere poate să crească, dar ni­ciodată să scadă.

Şi acum aluniţa.

Mintea lui pare să se fi poticnit, nu mai poate să in­venteze o nouă scuză.

Se uită din nou la picioarele ei. Par la fel de uzate ca botinele lui Yongmal, care au trecut prin război, îi lip­sesc trei unghii. La prima vedere îşi închipuise că asta se întâmplase din cauză că-i crescuse piciorul, pentru că se încăpăţânase, înduioşător, să supravieţuiască războaie­lor în pantofii care erau simbolul iubirii lor. Iar iubirea pe care i-o purta el nu trebuia să fie compromisă în veci. Dar memoria, la nevoie, putea să fie. S-a convins că min­tea lui de om cărunt încurcase numerele. Dacă un număr la pantofi nu poate să scadă, e posibil ca memoria unui bătrân să se fi tulburat cu timpul. O astfel de îngăduință nu pare să mai reziste, pentru că, din nou, degetele lui îşi amintesc limpede ceea ce mintea lui îşi aminteşte ca prin ceaţă.

Cine e femeia asta? se întreabă. Dar trupul lui o cu­noaşte atât de intim deja. Până la urmă, o cunoaşte de mai mult timp decât a apucat s-o cunoască pe Yongmal.

Cu siguranţă, e o persoană care a fost foarte apropi­ată de Yongmal, îşi spune, suficient ca să ştie toate po­veştile despre viaţa ei, despre căsnicia lor.

Dar nu îndeajuns de apropiată ca să ştie de aluniţă. Un secret mărunt împărtăşit de Young-min şi Yongmal.