Căsuța din ceață – Teatrul Apropo

Două studente, un agent imobiliar, un călugăr tânăr, un manager, un trainer motivațional, un chiriaș, o proprietăreasă și… un personaj imaginar sunt cele opt personaje ale piesei scrisă de Radu Popescu. De fiecare dată când văd o montare după un text contemporan am mari rezerve cu privire la calitatea acestuia. Căsuța din ceață a luat Marele Premiu la Concursul de Comedie Românească – FestCo, 2016. Nu se terminase reprezentația din cadrul Undercloud 2019 (Sala Horia Bernea a Muzeului Țăranul Român) când vecina de scaun m-a întrebat dacă i se pare doar ei că textul este manierist. Dat fiind ora destul de înaintată, nici n-am știut dacă să mă bucur (că nu sunt singura care a observat acest lucru) sau să mă întristez (în distribuția spectacolului sunt câțiva actori care au ani buni de scenă, experiență profesională de cea mai bună calitate și care ar merita roluri cu mult mai ofertante decât cele asumate aici).

Ideea de bază a textului pleacă de la o interogație destul de actuală și pe care ar trebui să ne-o adresăm nouă înșine din ce în ce mai des: care ne sunt reperele și valorile după care ne ghidăm în viață? Subsidiarele ar fi: sunt acestea cu adevărat valori?; poți să fii sigur de perenitatea lor?; cum afli că setul tău de valori este cel bun sau, în orice caz, mai bun decât al antecesorilor tăi? etc. Ideea de bază nu e rea deloc, numai că nu este îmbrăcată din punct de vedere dramaturgic, cu alte cuvinte, nu există fir narativ, construcție dramaturgică care să le dea voie personajelor să evolueze sub ochii spectactorilor, astfel încât să putem vorbi și de un moment de maximă tensiune.

Cele opt personaje ajung în ipostaze (enunțate și atât) care le obligă să-și chestioneze valorile și credințele. În mod normal, fiecare situație sau caracter ar trebui să schimbe decisiv traseul celuilalt până când întrebările lor fie își găsesc răspunsul, fie adâncesc și mai mult golurile crizelor deja existente.

Există, este adevărat, mai multe scene: „Cartierul”. „Apartamentul”. „Sex la birou 1”. „O tranzacție fulger”. „Plapuma e un adăpost anti-atomic”. „The Code”. „Plapuma e un adăpost anti-atomic 2”. „Sex la birou 2”. „Ziua perfectă”. „Ac de cojocul lui”. „Coffee Lounge”. „Blindate”. „Monstrul Colombre”. „O fantomă”. „Pândă și rate”. „La căluțul cocoșat”. „Buddha Bar”. „Un bâzâit surd, continuu.”. Ele pot fi jucate și independent, sub forma unor scheciuri (Irina Crăiță-Mândră asta a și făcut) și spectactorii înțeleg după primele două scene că se pot relaxa și privi la spectacol ca fiind unul de revistă sau de stand up comedy (dar în care interacțiunea cu publicul lipsește). Așa se face că ideea de bază (setul de valori și credințe) este anulată total, abandonată. Nu cred că mai există un spectactor care să se mai gândească la lucruri cu adevărat importante după primele schimburi de replici, cel mult se uită la cât de bine își intră în roluri actorii și cum interacționează ei. Pe de altă parte, una dintre problemele importante ale dramaturgiei contemporane este dată de continuitatea narațiunii, aceasta putând fi asigurată de autor (prin felul cum construiește evoluția personjelor, cum asigură momentele de tensiune, cum le dă voie să se desfășoare pe scenă), dar și de către regizor, prin intemediul viziunii regizorale proprii. Ei bine, în cazul de față tensiunea este inexistentă, cu greu ajung cele opt personaje să facă parte din aceeași poveste. Dacă vreți, in extenso, cei opt pot fi vecinii de bloc, cei despre care știi câte ceva, dar cu care nu interacționezi decât foarte rar, și atunci doar pentru a rezolva urgențe majore.

Revenind la cei opt actori, în distribuția spectacolului m-am bucurat să o revăd pe Mirela Gorea (care mai are încă multe de spus din punct de vedere actoricesc), am regăsit-o pe Victoria Dicu plină de energie, iar Marcela Motoc a reușit să se evidențieze, în ciuda puținelor replici pe care le-a avut de dat. Dan Coza face un rol la limita dintre parodie și personaj aflat în căutarea identității, Denis Hanganu este convingător, iar Cristian Popa a părut a fi un pic confuz în abordare, dar per total a jucat curat, fără multe inovații, dar neconvingător pentru mine.

Am plecat din sala de spectacol cu multe întrebări, dar înainte de toate mi-a rămas una bine înfiptă în creier, la care n-am găsit nici până astăzi răspuns: de ce „Căsuța din ceață”?.