Nu sunt multe titlurile alese, dar, credem noi, vor fi pe placul multor cititori. Ne-am gândit inclusiv la cei mici, așa că … citiți și alegeți! Ah, să nu uit: ilustrațiile (acolo unde există) merită tot efortul achiziției, pentru că, nu-i așa, trăim într-o epocă în care cuvântul trebuie să fie adesea însoțit de imagine.
Gata, să intrăm în poveste… mai bine spus în Țara Minunilor:
„-Mulțumesc, doamnă, pentru povestea dumneavoastră foarte interesantă!, dar nu se putea împiedica să spere că povestea avea o continuare, așa că se așeză fără să mai spună nimic.
– Când eram copii, continuă în cele din urmă Țestoasa Închipuită, cu voce ceva mai calmă, dar cu un ușor suspin pe ici pe colo, surorile mele împreună cu mine mergeam la școală pe fundul mării. Profesoara noastră era o bătrână țestoasă pe care o porecleam Doamna-Știe-Tot.
– De ce o porecleați așa? întrebă Alice.
– Pentru că avea întotdeauna dreptate, și pentru că greșeala ucide, strigă Țestoasa furioasă. Pe bune, cred că ești chiar toantă!
– Ar trebui să-ți fie rușine să pui întrebări atât de prostești! adăugă Grifonul.”
(Lewis Carroll și Rébeca Dautremer, Alice în Țara Minunilor, Editura Vellant, 2016)
După care mergem repede, repede să ne întâlnim cu Tătănuș Pipăruș:
«Dacă Winnie ar fi fost forțată să părăsească reședința Starcross? El ar fi rămas aici, iar ea ar fi dusă! Nu ar fi putut suporta să fie despărțit de Winnie pentru totdeauna. Faptul că murise era suficient de grav – dar pierderea oricărei legături cu Winnie era pur și simplu de neimaginat. Lucrurile mergeau din rău în mai rău. Citi scrisoarea din nou, încercând să deslușească toate amănuntele, când o anumită propoziție îi sări în ochi: „Până și boscheții din jurul casei miros ciudat”.»
Să vedem, oare știți ce e un preschimbăzaur?
„- Ce e aia un preschimbăzaur? întrebă Martin, ofensat. Nu sunt un preschimbăzaur, sunt un hamster!
Valentin oftă, dezgustat?
– Pe cuvânt, Martin. Uneori ești atât de nesofisticat și de pripit. Un preschimbăzaur este un spirit nesuferit. Pe vremea mea, dădeai peste ei la tot pasul. Cel puțin omul ăsta știe despre ce vorbește, spre deosebire de alte creaturi pe care mai bine nici nu le-aș numi.”
(Claire Barker, Tătănuș Pipăruș. Câinele-fantomă, Grupul Editorial All, 2016)
De la Herald avem promise niște peripeții:
„Într-o zi, băiatul lui Nastratin Hogea a jignit un bărbat din oraș. Cum a auzit asta, Nastratin Hogea a mers la acel bărbat ca să ceară scuze și i-a spus:
– Stimate domn, băiatul meu este un măgar. Trebuie să-l ierți. În fond, e ca și copilul tău.”
Nu-i așa că vă era dor de Nastratin Hogea?
„Într-o zi, Nastratin Hogea mergea spre satul lui și s-a oprit la umbra unui pom, să mănânce din puțina mâncare pe care o avea. Cum mânca el, a văzut că se apropie un călăreț pe care îl cunoștea. Când a ajuns la el, din politețe, l-a salutat și l-a poftit să mănânce cu el.
Călărețul imediat a descălecat și i-a spus:
– Mulțumesc, o să mănânc și eu. Dar de ce să-mi leg calul?
Regretând invitația făcută, Nastratin i-a răspuns:
– Leagă-l de limba mea cea lungă.”
(Peripețiile lui Nastratin Hogea, Editura Herald, 2016)
E bine să citim și biografii. Pentru acest început de an am ales autobiografia lui Sigmund Freud, ca să vedem și noi cum e cu începuturile psihanalizei.
„Urmăresc astăzi de la depărtare reacțiile simptomatice care se produc odată cu pătrunderea în Franța a doctrinei psihanalitice, în această țară multă vreme refractară domeniului. Parcă asist la reacții deja trăite, deși în acest caz există aspecte particulare. Aud tot felul de obiecții de o incredibilă naivitate, cum ar fi: delicatețea francezilor este șocată de pedantismul și de grosolănia denumirilor psihanalitice (ceea ce îmi amintește de nemuritorul cavaler Riccaut de la Marlinière al lui Lessing!). O altă afirmație pare ceva mai serioasă și nu i-a părut nedemnă nici măcar unui profesor de psihologie de la Sorbona: spiritul latin nu suportă nicidecum modul de gândire al psihanalizei.”
Și câteva pagini mai încolo, găsim:
„Poate că ar fi fost mai bine, sub anumite aspecte, să dau frâu liber pasiunilor mele și celor ale colaboratorilor mei. Cu toții am auzit vorbindu-se de teoria care încerca să explice psihanaliza prin condițiile particulare ale mediului medical vienez. Teorie interesantă, de care Janet nu se sfiește să se slujească încă și în anul de grație 1913, chiar dacă este cu siguranță mândru că e parizian, iar Parisul nu are de ce să se considere superior Vienei din punctul de vedere al purității moravurilor. Conform acestei teorii, psihanaliza – în special afirmația că nevrozele sunt legate de tulburări ale vieții sexuale – nu ar fi putut apărea decât într-un oraș precum Viena, într-o atmosferă de senzualitate și imoralitate străină altor orașe, reprezentând doar imaginea, adică proiecția teoretică, a acestor condiții particulare mediului vienez. Eu unul, care nu sunt nicidecum patriot, am găsit întotdeauna că această teorie este cu totul absurdă, chiar dacă am fost tentat nu o dată să admit faptul că reproșul adresat mediului vienez este doar un eufemism destinat să disimuleze alte elemente ce nu pot fi formulate public.”
(Sigmund Freud, Viața mea și psihanaliza, Editura Herald, 2016)
De la Vellant am ales o carte puțin mai veche, dar pe care noi ne propunem să o citim neapărat. Și promitem să împărtășim cu dvs. impresiile, cât de curând.
«Match ne-a povestit ceva ce spune multe despre mitul mic-burghez al Negrului: o familie de tineri profesori a străbătut țaa canibalilor ca să picteze; și-au luat cu ei și copilașul, Bichon, care avea câteva luni. Lumea s-a arătat încântată față de curajul părinților și de cel al copilului.
În primul rând, nu există ceva mai supărător decât un eroism fără obiect. Când o societate se apucă să-și înșire fără motiv formele virtuților sale, situația este gravă. Dacă primejdiile la care se expunea tânărul Bichon (puhoaie de apă, fiare sălbatice, boli etc.) erau reale, ar fi fost de-a dreptul o prostie să-i fie impuse doar sub pretextul de a merge în Africa pentru a desena și a câștiga o glorie neîndoielnică fixând pe pânză „un dezmăț de soare și de lumină”; și este încă și mai rău dacă această prostie este dată drept o mare îndrăzneală, foarte decorativă și emoționantă. Vedem cum funcționează curajul aici: este un act formal și găunos; cu cât este mai nemotivat, cu atât inspiră mai mult respect: ne aflăm în plină civilizație scout, unde codul sentimentelor și al valorilor este cu totul desprins de problemele concrete de solidaritate sau de progres.»
«Predominarea substantivelor în tot vocabularul din care am dat câteva eșantioane, decurge, evident, din consumul mare de concepte necesare pentru a acoperi realitatea. Deși este generală și ajunsă până în ultima fază de descompunere, uzura acestui limbaj nu atacă în același fel verbele și substantivele: ea distruge verbul și umflă substantivul. Inflația morală nu are în vedere aici nici obiectele, nici actele, ci întotdeauna ideile, „noțiunile”, a căror asamblare se supune nu atât unui uzaj de comunicare, cât necesității unui cod fix. Codificarea unui limbaj oficial și substantivarea lui merg astfel mână în mână, deoarece mitul este fundamental nominal, în măsura în care nominalizarea este cel dintâi procedeu de deturnare.»
(Roland Barthes, Mitologii, Editura Vellant, 2015)
Tot de la Vellant avem și o problemă, e drept, una cu tentă mai filozofică.
„Imaginați-vă scena: un tânăr imigrant îmbrăcat sărăcăcios, fără slujbă, nepublicat, cu o lingură de supă în buzunarul cămășii, dă buzna în biroul unui binecunoscut ziarist, poet, politician și strigă:
– Aveți nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului?
Cu siguranță un început de rău augur pentru un interviu de angajare! Orice redactor-șef responsabil, binecrescut, sofisticat l-ar fi respins rapid pe intrus ca fiind pueril, bizar și, posibil, periculos. Dar nu – ne aflăm în 1919, la München, iar Dietrich Eckart a fost intrigat de frumoasele cuvinte ale tânărului.
– Măi să fie! Tinere războinic, ia să-ți văd armele!
– Mintea mea este arcul meu, iar cuvintele mele sunt…. Scoțând din buzunar un creion și fluturându-l, Alfred exclamă: Cuvintele mele sunt săgețile!”
„Târșâindu-și pașii spre Amsterdam, Bento încerca să se concentreze asupra trecutului, provocat de imaginile nostalgice ale sărbătorilor de Rosh Hashanah petrecute alături de familie și care îi fuseseră evocate de evreii așkenazi care sărbătoreau, și se gândi la ce urma să se întâmple. În aproximativ o oră, avea să-l revadă pe Simon, pe dragul și generosul de Simon, cel mai înfocat susținător al său. Era bine că Simon locuia destul de aproape pentru a-l putea vizita ocazional, dar era la fel de bine și că Simon nu locuia mai aproape, pentru că în mai multe rânduri dăduseră semne că ar fi dorit să fie prea aproape. Îi veni în minte o scenă din ultima vizită a lui Simon la Rijnsburg.
– Bento, spuse Simon, deși suntem apropiați, te găsesc destul de evaziv. Fă-mi pe bloc, prietene, și spune-mi exact cum îți petreci ziua. Ieri, de exemplu.
– Ieri a fost o zi ca oricare. Mi-am început ziua adunându-mi și scriindu-mi gândurile pe care mintea le acumulase în timpul nopții și apoi m-am ocupat de șlefuirea lentilelor timp de patru ore.
– Ce faci, mai exact? Vorbește-mi despre proces pas cu pas.
– În loc să-ți spun, am să-ți arăt. Dar va dura ceva timp.
– Nu-mi doresc decât să-ți cunosc viața.”
(Irvin D. Yalom, Problema Spinoza, Editura Vellant, 2012)
Anul trecut a apărut iocan, revistă de povestiri. Primele două numere ne-au plăcut teribil și, iată, acum sunt deja la nr. 3. Din acest număr am ales doi autori, tineri, dar cu scriituri frumoase.
„Pentru cei care au deschis povestea la mijloc, și având în vedere că paginile nu pot fi date înapoi, iată ce s-a întâmplat până acum. Un pumn de tineri cu nume greu de reținut fuseseră alungați din puternicul oraș de care vorbește un manuscris pe care un călător exoftalmic, numit Bodley, l-a dăruit bibliotecii din Oxford la întoarcerea sa de la Forli, unde fusese inițiat în academia platonică. Tinerii fuseseră ținuți prizonieri de perigordienii care apoi le furaseră orașul, Millefiori, născut din tabăra unde supraviețuiseră, iar mai departe pierduseră și al doilea oraș Millefiori, pe care îl construiseră cu eforturi supraomenești, într-un platou distrus printr-o catastrofă căreia nu i s-a putut găsi un nume, un platou distrus de o corabie.”
(Cătălin Pavel, Millefiori, în iocan, anul 1 / nr. 3)
„Din acea perioadă de mari frământări și prefaceri s-au păstrat, până astăzi – amintind elanul subit al membrilor CIDS, ce bramburise pentru scurtă vreme limba română -, mai multe vocabule pronunțate șontâc. Ele au intrat atât de adânc în conștiința vorbitorilor, încât explicația rostirii lor incorecte n-o pot da decât specialiștii. Cetățenii simpli nu mai știu de inițiativele lui Cepeleag sau de găselnițele academicianului Virgu. Ei n-au timp decât de mers la pișcină. Intelectualii păcătuiesc, la rândul lor, robiți deprinderilor vechi: ba pomenindu-l în discuțiile culte pe Hașdeu și, culmea ironiei, pocind astfel numele ilustrului lingvist, ba vorbind despre Palatul Șuțu din capitală. Chiar dacă este greu de crezut, se întâmplă ca asemenea erori să fie propagate deseori tocmai e numele importante ale șcenei noastre culturale. Ca noi.”
(Călin Torsan, în iocan, anul 1 / nr. 3)
Spre sfârșitul anului 2016, la Cărturești s-a lansat și acest ultim titlu din recomandările noastre pentru început de 2017. Se pare că va cuceri mulți cititori „Cartea năsoaselor”.
„Când am întrebat-o ce vrea să spună, mi-a explicat:
– Maestre Furlini, vă plac păpădiile?
– Nu prea.
– Ați spune că sunt frumoase?
– Ei, nu tocmai…
– Dar sunt urâte?
– Destul de urâte.
– De unde știți asta? Sunt colorate, nu au ghimpi. De ce sunt urâte?
– Sunt urâte față de alte flori.
– Aha, deci… Dacă ar fi singurele flori din lume, n-ar mai fi urâte? Ar fi frumoase?
– Probabil.
– Atunci și noi, năsoasele, dacă am fi singure în univers, am fi frumoase?
– Mrrrauuu…”
Și tot din „Cartea Năsoaselor” nu ne-am putut abține să nu vă dăm un orar:
„Iată cum arăta orarul de visat obligatoriu:
LUNI
8.00-10.00 Istoria divinizării felinelor
10.00-12.00 Geografia acoperișurilor Parisului
12.00-14.00 Gândire pozitivă
14.00-16.00 Șamanism de baltă: o introducere
16.00-18.00 Zece feluri de a coafa și găti pasărea flamingo
18.00-20.00 Tehnicile îmbogățirii peste noapte”
(Alexandra Rusu, Cartea năsoaselor, Editura Vellant, 2016)
