Matt Haig – „Un băiat numit Crăciun”

Bunătatea, energie regenerabilă

Matt Haig ninge peste troianul poveștilor despre Moș Crăciun una nouă, impresionantă prin omenie și zguduitor de omenească. Prevenind orice încurcătură, autorul vestește manifest de la începutul primul capitol că știe adevărata poveste a lui Moș Crăciun. În acest sens declarat, capitolele cărții sunt stațiile genezei Moșului: pesemne că a venit momentul să-i cunoaștem biografia.

Risipite cu chibzuință ici și colo, indiciile lăsate zgârcit aproximează epoca și cartografiază întâmplările. Finlanda este condusă de regele Frederick, suntem la sfârșitul secolului al optsprezecelea, e vară, iar în ce mai mică dintre căsuțele din Finlanda – izolată într-o pădure de pini – locuiesc băiețelul Nikolas și tatăl său, Joel, la mare depărtare de cel mai apropiat oraș, Kris – tii – nan – kau – punki (cum ne sfătuiește autorul să silabisim). Băiatului i se mai spune și… Crăciun, fiind născut chiar pe 25 decembrie, iar numele tatălui său aduce bine cu Noël. Circumstanțele favorizează, așadar, actuala versiune, deși anumite date statistice prezentate de Joel sunt alterate ca printr-o ignoranță scandinavă:

„Nu (locuiește toată lumea în Finlanda – n.n.). Unii oameni locuiesc în Suedia. și mai sunt vreo șapte oameni care locuiesc în Norvegia. Poate chiar opt. Lumea-i un loc mare”.

Sărăcie pretutindeni. Sărăcie a peisajului, sărăcie a mesei – Nikolas mănâncă ciuperci și fructe de pădure … -, severă sărăcie a copilăriei: băiatul nu are decât o sanie de lemn (cu „nume” preferențial – Crăciun), cioplită de tatăl său, și o păpușă dintr-un nap, cioplită de mama sa, defunctă la ora povestirii.

Ființele sunt simple și aspre cum simplă și aspră e clima: tăietorul de lemne (Joel) taie lemne, vânătorul Anders vânează, elfii și spiridușii… Ei, cu cei din urmă e altă poveste. Dar șapte asemenea oameni simpli, ademeniți de oferta regală, beau vin de mur pitic și pleacă spre Nordul Îndepărtat (de unde nimeni nu s-a întors vreodată!) ca să demonstreze că satul elfilor, Elfhelm, e aievea. Rămas singur cu mătușa Carlotta, care era deosebit de rea „chiar și în acele timpuri, când majoritatea mătușilor erau răutăcioase și groaznice”, Nikolas se hotărăște să ia, în pragul zăpezilor, urma tatălui. Aproape frigizi sentimental, oamenii găsesc puține expresii afective.

Începe un periplu inițiatic. În tiptilul poveștii, băiatul cel sfrijit se face cu o căciulă roșie cu moț alb, îmblânzește cu proprii suferințe un impunător și suferind ren, capătă puterea de a-și birui greutatea, plutind prin aer, e stăpân pe o sanie cu „număr” preferențial („Crăciun”), patentează recipientul festiv numit „ciorap colorat de pus în cui” și multe alte cele.

E o împlinire formală, sunt elemente adăugate involuntar în timp printr-o ursită univocă: Nikolas era hărăzit să fie Moș Crăciun. Mânat de fler, copilul călătorește spre un ținut cu mari zăcăminte ezoterice. Îndemnul părintesc, protector, „Fii pădurea!”, îl păzește pe băiat din timp în timp. Semne sunt o droaie, multe dintre ele pe firmamentul sticlos: cu cât e întunericul mai mare, cu cât sporește în timp, cu atât stelele sunt șerpași cerești. O clipă prevestitoare e cea în care Nikolas, încă acasă, vede o stea căzătoare și-și pune în cap să înlocuiască răutatea cu bunătatea și să îndrepte universul. În lunga noapte nordică, la o asemenea latitudine și-n acest anotimp, Steaua Nordului pulsează și-i arată calea spre Muntele Foarte Mare. Peste toate, aurora boreală pudrează noaptea înghețată cu culori feerice…

Moș Topo, elful, îl salvează pe Nikolas printr-o vrajă – drimwick, un „descântec al speranței” – fiindcă „vede” bunătatea din băiat, apoi se arată vizionar: „O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. … Ca să vezi ceva, trebuie să crezi acel ceva. Dar să crezi cu adevărat”. (Altminteri, „Imposibil” e o veche înjurătură în limba elfă). Forfota spectrală de mai devreme conturează acum în noaptea vâscoasă repere edilitare din neînchipuitul sat al elfilor.

Rumoare în Elfhelm! Pe lângă impunătorul ren Blitzen vin alți reni, în sat mai e o spiridușă, un trol. Pățiți cu niște oameni răi, elfii își schimbă regulile, încercând să reziste bunătății în temeiul unui silogism de stări: bunăvoința este o stare de slăbiciune – bunăvoința vine din fericire – fericirea implică slăbiciune.

Întemnițat, Nikolas stă-n celulă cu o spiridușă a Adevărului, care poate detona capul cuiva numai cu o frunză de hewlip, și cu un trol insuportabil, Sebastian, care vrea să ne omoare eroul prin devorare. Trolul folosește un verb bizar, „a fii”, cu conjugări pe potrivă: „eu fiesc, tu fiești, eu fiit, tu o să fiești etc.”

Nikolas va trebui să scape din cea mai de sus celulă a Turnului de Întâmpinare. Dar înainte de evadare i se dezvăluie o taină: esența magiei este să faci imposibilul. Acum, ca-ntr-o oglindă tenebroasă, hornul prin care va zbura este inversul fântânii în care murise mama lui, prăvălindu-se către bezne telurice, Nikolas promițându-și să o păstreze vie prin bunătatea și fericirea lui:

„Nikolas a închis ochii și și-a dorit să poată. Nimic. Neclintire. Apoi căldura, pe măsură ce dorința îi umplea întregul corp. A simțit deodată un gol în stomac, de parcă ar fi căzut. Sau s-ar fi înălțat. Apoi inima a început să-i bată nebunește. Când a deschis în sfârșit ochii, a văzut numai beznă. Era în interiorul hornului”.

Este Ajunul Crăciunului, ajunul aniversării lui de unsprezece ani. Puțin mai târziu, pe urmele unui caz de… kipnapping (este furat un mic elf pe nume Kip), Nikolas iese din copilărie cât ai zice „elf”.

Combustibilul lăuntric vine din rezervorul fericirilor sale și ale celorlalți, contaminat prin vecinătate, iar primul simptom al bucuriei și al posibilului este „o căldură de parcă un sirop cald îi picura înăuntru”. Darul de a zbura nu e atât o însușire fizică, ponderală, cât efectul unei mistici a bunăvoinței.

Umorul lui Matt Haig e aproape filmic și pare cristalizat în ținuturile degerate. Dacă „Un băiat numit Crăciun” ar fi fost film, britanicul ar fi fost „gagster”, deoarece glumele sale au mult umor sec. De exemplu, e în volum un „Capitol foarte scurt, cu un titlu lung, în care nu se întâmplă mare lucru”; autorul dă explicații comice unor precipitații, precum că ploaia de pe la sfârșitul lui decembrie ar fi incontinența urinară de efort a vreunui ren zburător.

Tonul narațiunii este sobru, excelând prin precizie stilistică: cititorul va avea probabil senzația pe care și eu am avut-o, că nu-s cuvinte în plus. Neapărat ceva despre Chris Mould , care a ilustrat (și scris!) multe cărți pentru copii: desenele sale sunt complementare textului; ca exemple pentru grafică participativă amintesc aici doar săgețile care „ciopârțesc” textul (p. 161) sau pagina (90) în care este scris alb pe negru, iar celelalte două consecutive sunt negre total, stări cromatice care accentuează că moartea le dădea târcoale lui Nikolas și Blitzen…

Este o poveste pe care copiii să le-o spună părinților, un basm cu creaturi fabuloase deopotrivă cu exponenți ai regnurilor reale, după o taxonomie amăgitoare, dar care atribuie armonie poveștii. Este un basm ca un glob de zăpadă, răsturnat când domol, când grabnic, viscolind emoțiile din acolo până colo și amețind prin fâlfâiri ce datează momente importante, cum ar fi hohotul primordial:

„Era un râs care izvora din adâncul lui, chiar din burtă. Suna mai puțin a «ha, ha, ha», și mai degrabă a «ho, ho, ho!»”.

Dar Nikolas, ales conducător în Elfhelm cu șapte mii nouă sute optzeci și trei de voturi (doar unul împotrivă!) valabil exprimate, își caută neabătut vocația. Face reparații morale, le acordă elfilor drepturi cetățenești – relegalizeză dansului spickle, mărește salariului în monede de ciocolată, permite elfilor să-și aleagă singuri culoarea tunicii, admite cântatul și multe altele -, apare adesea în „Zăpada zilei” – cotidianul favorit (pentru că unicul?) al tuturor elfilor (odată umplut cu știri negative, căci„veștile bune nu fac vânzare”). Sporește fericirea în satul elfilor.

Descoperă magia dăruitului. Să dăruiască îi dăruiește fericire. Cum să-i mulțumești însă într-o noapte copiii săraci, flămânzi sau fără părinți? Amintindu-și cuvintele lui Moș Topo, „O imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o”, vede după câteva zeci de ani coada cețoasă a unei alte comete. Dacă vei crede în magie, trebuie să existe și o cale:

„Nu avea rost să încerce să se gândească la o cale, fiindcă era imposibil. Iar singurul fel în care poți face ceva imposibil să devină adevărat nu este prin logică sau prin gânditul rațional. Nu. Ci prin a crede că este realizabil. Credința este metoda. Poți opri timpul în loc, poți dilata hornuri, poți chiar să călătorești prin întreaga lume într-o singur noapte, cu magia potrivită și cu credință în suflet.

și avea să se întâmple de Crăciun”.

Și marșrutul celei mai vestite sănii începe odată cu primul copil trezit, o fetiță de la periferia Londrei…

Viața înseamnă durere, dar și magie; la fel ca noaptea în care Nikolas, aproape sfârșit, a fost fermecat de aurora boreală, „viața oamenilor este întunecată, cu izbucniri ocazionale de lumină”. Iar ce simte băiatul nu e vertijul dat de înaltul văzduhului, ci amețeala bunătății dinăuntru. Bunătate care șuieră vesel, o singură dată pe an, dinspre miazănoapte.

Există magie: cartea stă dovadă. Citind-o, m-am simțit de parcă un fel de sirop cald mi-a picurat din interior.

Sursa foto: www.nemi.ro

Cartea o puteți cumpăra de aici sau de pe site-ul editurii.

Editura: Nemi matt-haig---un-baiat-numit-craciun_coperta_c1