Când nu mai contează despre ce era vorba

Ilegitim este despre opțiuni, despre alegerile personale care afectează viețile celor din jur. Pe scurt, cam așa s-ar descrie livresc subiectul spectacolului regizat de Adrian Sitaru. Un spectacol despre care auzisem multe opinii înainte de a-l vedea, marea majoritate fiind negative; și ca să fie și mai interesant, ele aparțineau unor oameni din teatru sau cunoscători de teatru. După ce l-am văzut pot spune și care este cauza acestor opinii contradictorii vizavi de subiect. Și încă ceva, înainte de a trece la subiect – nimeni nu mi-a zis despre ce era vorba în spectacol, dar nimeni. Toți s-au legat de maniera regizorală, ceea ce chiar mi-a stârnit curiozitatea; e ceva să nu mai conteze nici cine joacă, nici ce text se joacă etc.

Tehnica VR-ului se folosește în tratarea fobiilor, cu un real succes chiar (inclusiv la Universitatea Babeș-Bolyai – Clinica Universitară De Psihologie Babeș-Bolyai Psytech), așadar ideea nu-mi era străină. Adrian Sitaru a reprodus întocmai o cameră virtuală, o cameră comună cu oricare altă cameră din casele românești; una care se învecinează cu bucătăria și în care se întâlnește familia pentru socializare sau pentru a lua masa. Ceea ce, de altfel, fac și actorii din Ilegitim: cei șase copii și tatăl unei familii românești. Un doctor ginecolog care a refuzat să facă avorturi în timpul comunismului, ba, mai rău, le turna Securității pe cele care-l rugau să o facă. Așa se face că el și familia lui devin proprietarii unei case care, de fapt, nu era a lor, ci a uneia dintre femeile care a vrut să facă avort. Iar Sitaru construiește întreg eșafodajul regizoral în jurul ideii de legalitate/ilegalitate. Cât de ilegal este să refuzi să provoci avort în condițiile în care legea îți interzicea asta, dar și jurământul pe care-l depune orice medic atunci când începe să-și practice meseria; cât de ilegal este să accepți să stai în casa unei femei care și-a pierdut dreptul de proprietate doar pentru că a vrut să facă avort etc. Și Adrian Sitaru împreună cu Alina Grigore nu se opresc aici, ci prin intemediul dialogurilor construite cu atenție dublează ideea de ilegalitate/ilegitimitate cu cea de imoralitate. Și abia de aici începe dilema! Una la care nici copiii și nici tatăl nu găsesc soluții care să fie acceptate unanim.

Adrian Sitaru s-a folosit de tehnici regizorale specifice filmului, ceea ce stârnește cu adevărat controverse; poate să-ți placă sau nu ceea ce face din acest punct de vedere regizorul, numai că eu n-aș reduce discuția la tehnică, ci aș aduce în atenție și efectele acesteia – servesc spectacolului în întregime sau nu? Din moment ce toate opiniile pe care le auzisem înainte de a vedea spectacolului s-au referit strict la tehnică, se pare că răspunsul la întrebare este „nu, nu servesc spectacolului, ba chiar îi anulează multe din calități” și abia de aici ar începe o dezbatere adevărată cu privire la montarea în sine.

Faptul că regizorul a ales să se folosească de tehnica VR m-a dus cu gândul la: vrea să provoace, în sensul de „să atragă atenția”; a doua idee venită în minte a fost aceea că „vrea să recreeze o situație reală, dar decupată de contextul social, tocmai pentru a atrage atenția asupra multiplelor cauze și efecte generate de situația în sine”. Evident, după ce am văzut spectacolul, mi-am spus că ambele idei sunt valabile. Ce nu a luat în calcul regizorul (cred, dar nu sunt neapărat sigură de asta) este refuzul sau imposibilitatea unor spectatori de a se uita prin ochelari la ceea ce se întâmplă pe scenă. Eu n-am putut rezista mai mult de câteva minute cu ei pe cap, din motive strict fiziologice: aveam ochii foarte obosiți și port ochelari tot timpul, ceea ce mi-a creat un real vertij care m-a determinat să nu-i mai folosesc până la final. Este interesant să vezi ceea ce se întâmplă pe scenă și cu ochelari, dar și fără, pentru că se schimbă mult perspectiva, exact cum se schimbă perspectiva problemei odată cu scena finală, când Viktor revine în scenă și se reia discuția despre avort, dar din cu totul alt unghi de vedere.

Viktor are în Miklós Bács înruchiparea perfectă a doctorului, tată de familie numeroasă, care se vede nevoit să conducă autarhic, familia aflându-se într-un adevărat impas din acest punct de vedere; relațiile dintre copii și tată sunt departe de a fi ideale, dar sunt extrem de real construite. Și cred că pe asta a și mizat Adrian Sitaru. Dinamica relațiilor este dată de felul cum se raportează copiii la tată, dacă ei se grăbesc să-l judece sau nu, dacă caută să-l înțeleagă sau nu etc. Iar Miklós Bács dă valoare rolului, fiind extrem de atent la ceea ce primește de la cei din jurul lui, devenind pe această cale credibil 100%. Și rolurile copiilor, dar și cel al urmașei femeii sunt foarte bine construite, lucrându-se mult pe gest (minimale, fără nicio tușă sau vreun accent inutil) și pe acțiuni în sine. Aproape că-ți vine să te așezi cu ei la masă sau să iei loc pe canapea și să te uiți împreună cu copiii lui Viktor pe tabletă.

Ilegitim este un spectacol al Teatrului Maghiar de Stat, pe care eu l-am văzut în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe 2018. E de văzut, măcar pentru subiectul în sine și pentru valoarea actorilor, pentru felul cum se construiesc și se deconstruiesc în timp real relații, lumi interioare și universuri umane în sine. Despre regie, vă las pe voi să apreciați dacă a meritat experimentul sau nu. Pentru mine Ilegitim este un experiment care, în timp, va deveni punct de reper pentru lumea teatrală de la noi, de asta sunt sigură.

Adrian Sitaru – Alina Grigore: Ilegitim

Teatrul Maghiar de Stat Cluj, România

Distribuția

Viktor: Miklós Bács

Dávid: Ferenc Sinkó

Szása: Anikó Pethő

Rómeó: András Buzási

Hilda: Tímea Jerovszky / Éva Imre

Mária: Andrea Kali / Tekla Tordai

Julie: Enikő Györgyjakab

Bogdan: Csaba Marosán

Regia: ADRIAN SITARU