Când așteptarea este magnifică – „Iubirea nebună” de André Breton

Moto:

„Delirul de interpretare nu începe decât atunci când un om prost pregătit se-nspăimântă în această pădure de indicii.” (A. Breton)

Cu siguranță suprarealismul nu ar putea fi înțeles fără Breton! Poate Suprarealismul ar putea exista și fără scriitorul acesta, dar „hazardul obiectiv” a vrut altfel să se întâmple! Conceptului de hazard i se face o mică istorie, p.31, încheindu-se cu „teza materialiștilor moderni, conform căreia hazardul ar fi forma de manifestare a necesității exterioare, care își face drum în inconștientul uman” (Breton încerca, de fapt o interpretare extremă și o conciliere a lui Engels și Freud), meditațiile asupra suprarealismului (cartea este și roman, roman, totuși, de dragoste și de idei, și teorie literară, și eseu, filosofie ș.a., apelând și la fotografii, ca și în „Nadja”, dar doar folosindu-se de acestea, respectând definiția dată de Apollinaire suprarealismului) și… norilor conducându-l, aproape „fenomenologic” (nu ca la Husserl și gașca: „Orice viață conține astfel de ansambluri omogene de fenomene cu aspect fisurat, noros, pe care n-avem decât să le privim fix pentru a citi în ele propriul nostru viitor.Și a intra astfel în vârtej, a urca pe urma lăsată de evenimentele care ni s-au părut cele mai efemere și mai obscure, a celor care ne-au sfârtecat.”, p.139), cu un fel de mistică a lipsei de mistică, spre concluzia: „Acolo – dacă examinarea a meritat efortul – toate principiile logice, derutate, merg în întâmpinarea puterilor hazardului obiectiv care se joacă de-a verosimilitatea. Pe-această suprafață, tot ce vrea omul să știe e scris cu litere fosforescente, cu literele dorinței.”

Leonardo da Vinci și, într-un fel și Shakespeare, prin Hamlet, sunt văzuți ca premergători ai Suprarealismului (poate exagerez eu aici): Leonardo ar fi rezolvat, prin „temele” pe care dădea elevilor săi, „întreaga problemă a trecerii de la subiectivitate la obiectivitate”, „iar importanța rezolvării depășește cu mult, ca interes uman, simpla tehnică de pregătire a discipolului, de vreme ce implică inspirația însăși. Din această perspectivă, mai ales, a reținut ea atenția suprarealismului. Suprarealismul nu a plecat de la ea, ci a întâlnit-o pe drum și, împreună cu ea, a descoperit posibilitățile de-a se extinde spre toate domeniile care nu țin de pictură.” ș.a.m.d.

Bref, în șapte capitole se continuă aventura „frumuseții convulsive” care apare în final de „Nadja”, completându-se, de fapt, trilogia (franțujii zic: „une sorte de triptyque”) compusă din Nadja (1928), Les Vases communicants (1932) și L’Amour fou (1938). Pe de o parte este o scriere (récit) cât se poate de realistă, oarecum încifrată pentru cine nu îi știe datele biografice: este declarație de dragoste conținând și relatarea nu numai a întâlnirii cu mama fetiței sale, Jacqueline Lamba, dar și povestea unui poem premonitoriu, care anunța acea întâlnire (poemul e din 1923, întâlnirea e în 1934), cartea fiind și despre „a iubi, a regăsi harul primei clipe de iubire…” (p.71)

Ținând cont de viața amoroasă destul de tumultoasă a lui Breton (și cel puțin trei căsătorii), volumul este și, probabil, o operă de recucerire, măcar prin câteva fragmente, a Jacquelinei (L’Amour fou este scrisă între 1934 și 1936), ei mai și separându-se, chiar și după nașterea fetiței Aube.

Printre aceste fragmente este și capitolul VI, unde se încearcă a se explica manifestarea Răului (și în iubire), prin relatarea unei drumeții pe plaja Fort Bloqué din Bretagne, când se trece pe lângă o casă care ar trezi interesul unui Stephen King, fiind locul unei crime, dar mai ales al declanșării unei întrebări:

„oglinda iubirii dintre două suflete se poate încețoșa în circumstanțe total străine dragostei, pentru a se lumina brusc odatu depșirea acestor circumstanțe?” (p.177) Două romane menționate, primite de la prieteni, pentru acea escapadă turistică, „Vulpea” de Mary Webb și „Feemeia preschimbată în vulpe” de David Garnett, vor aduce noi elemente pentru superstițiile ori realitățile observate de către Breton (în acea casă se creșteau, la momentul crimei, vulpi argintii) – în acea drumeție pe plajă, el și Jacqueline se certaseră oarecum:

„De voie, de nevoie, trebuie recunoscut că ambele cărți par să fi jucat, în elaborarea a ceea ce fusese pentru noi acel lung coșmar treaz, un rol supradeterminant cu totul hotărâtor. Prin ce mister au ajuns ele să se combine cu alte elemente, precum casa, pârâul – Loch-ul însuși -, fortul (…), ca să provoace în noi, simultan, o stare afectivă în totală contradicție, cu sentimnetele noastre reale? De ce, foarte precis, cele două cărți, și nu altele, ne-au însoțit în Bretania? Totul se petrece ca și cum, într-un asemenea caz, ai fi victima unei mașinațiuni din cele mai savante, pusă la cale de niște forțe rămase, deocamdată, extrem de obscure. Această mașinațiune, dacă vrei să nu ducă, prin simpla confuzie de planuri, la o perturbare durabilă a iubirii sau la gravă îndoială în ce privește continuitatea sa, trebuie neapărat să fie demontată.” (p.178)

Dacă adăugăm, după cum spuneam, faptul că este vorba despre un poem premonitoriu, comentat și el, să fie cartea (și) o apologie a coincidențelor sau a miracolelor mici și elegante pe care trebuiesă le descoperim?

Acum, pentru că tot ne raportăm la Așteptare, trebuie să așteptăm alte și alte coincidențe care nu sunt doar coincidențe? Să fie suprarealismul un curent literar… suprasuperstițios?

În (aproape) altă ordine de idei, sunt pagini întregi de poeme în sine, noi încheind aici c-un fragment care ne poate sau nu convinge că totul poate fi iubire, chiar și așteptarea ei, a reîntoarcerii ei, prin text/scriere ș.a.m.d.:

„M-aș bucura ca viața mea să nu lase în urmă-i alt murmur decât cântecul unui pândar, un cântec de înșelat așteptarea. Indiferent de ce se-ntâmplă-nu-se-întâmplă, așteptarea este magnifică.” (p.40)

Bref, una dintre evangheliile suprarealismului (și a lui Breton) vă așteaptă, cu zeci de provocări, terminată în anii grozăviei războiului civil din Spania, evocat, când scriitorul este ispitit să-și ofere viața, legăturile sale la fel de tumultoase cu comunismul sunt cunoscute!, existența micuței sale fetițe venind în contrapondere, căreia îi urează, dintr-un viitor posibil, anul 1952, să fie iubită nebunește cu ultimul rând al cărții:

„Cu siguranță că viața mea nu atârna atunci decât de-un fir. Mare era ispita de a o oferi celor care, fără posibilitatea de aa greși și fără a deosebi tendințele, voiau să o termine cu orice preț cu vechea ordine fondată pe cultul acestei trinități abjecte: familia, patria, religia. Și totuși, voi mă rețineați prin acel fir, firul fericirii, așa cum transpărea în însăși urzeala nefericirii. Iubeam în voi toți copilașii luptătorilor din milițiile republicane din Spania, leiți cu cei pe care-i văzusem fugind goi prin cartierele de piper din Santa Cruz de Tenerife. Fie ca jertfa atâtor vieți omenești să facă într-o zi ființele fericite!” (p.190)

Iubirea nebună de André Breton