O să vă dați seama că nu am văzut eu prea multe music hall-uri, exceptând producții ale Teatrului Național Nae Leonard din Galați și, evident, filme celebre, de referință… Dar când te gândești la acest gen de show, vezi cu ochii minții distribuții impresionante, trupe întregi de dansatori și dansatoare, ce mai, te gândești la carnavalul de la Rio sau la un New York, New York adunat cu mic și mare pe marile sale bulevarde ș.a.m.d.
Respirând aerul orașului înfrățit cu aerul Wuhan-ului atât de încercat azi, înțelegi foarte bine provocările la care a trebuit să răspundă regizoarea Isabela Oancea când, cu o distribuție mai mică decât degetele de la două mâini, dar toată de un talent și de un entuziasm dezarmante, a reușit un miracol, creând istorie sui generis, demonstrând că se poate susține un music hall cu minimul necesar. O seară de joi, 13 februarie 2020, a transpus sala arhiplină a Dramaticului gălățean, dacă nu chiar la Berlin, cu siguranță într-o feerie quasi-cinematografică. Scenariul, dacă îi putem spune așa, în stil post modernist, pleacă, desigur, de la clasicul „Cabaret” al lui Bob Fosse (pe Broadway cea mai recentă producție pare a fi în stagiunea 2014-2015, regizor fiind Sam Mendes, cel care a regizat „American beauty” și recent premiatul „1917”), dar aduce omagii, prin aluzii, și altor capodopere de gen (precum „Burlesque”, „Chicago”, „Victor Victoria”, „Moulin Rouge”), numele vedetei, Satine, fiind inspirat, probabil, de personajul lui Nicole Kidman din filmul lui Baz Luhrmann.
Mixajul scenaristic doar trimite, consistent, este drept, la povestea originală, inspirată și ea de o carte propriu zisă a lui Christopher Isherwood. Show-ul, și cu încărcătura sa meditativ-filosofică, a primat, pariul Isabelei Oancea (și al trupei sale) fiind câștigat.
Trebuie să vă convingeți, este un experiment care nu trebuie ratat!
Prima oră trece fără să-ți dai seama când, finalul pare a fi puțin precipitat, din motive care țin de filosofia vieții, scenei și a istoriei (apariția lui Hitler proiectat pe fundalul scenei explicând, într-un fel, dezechilibrul): Existența este clar frumoasă, o putem înfrumuseța și prin teatru, act artistic în general, dar totul se poate sfârși mult mai repede decât am crede și am visa…
Dar vorba lui David Jordan, a cărui melodie, Sun Goes Down, este cover în music hall:
Dance like you’re the only one around
Move like you want it
Go move like you need it,
Dancing it up till the sun goes down
Free your mind ’cause tonight we’re gonna break it down…
„Coloana sonoră” este deosebit de bine aleasă, fiind cântece și din originalul, să-i spunem așa, lui Fosse, spectacolul fiind cu muzică live și, evident, dance, dance, dance!!!
Starul, cu atitudinea potrivită, ba chiar superpotrivită, este Cristina Bleandură (personajul Satine în „Cabaret Berlin” subintitulat cu adresă cabaret politic), care, în viața reală, este o tânără basarabeancă îndrăgostită de muzică și de dans, care deja și-a construit un nume în lumea artistică națională. Pentru că este foarte posibil să ne-o fure cât de curând Berlinul, Parisul, New York-ul, Londra sau Sankt Petersburgul, n-ar strica să știm că este un „produs-vedetă” și a Galațiului, fiind absolventă a secției Actorie a universității gălățene, dar, până să ajungă în România, a studiat oboiul, s-a perfecţionat în domeniul canto, iar timp de doi ani, cât a stat la Moscova, a studiat canto-muzică uşoară şi jazz și a luat ore de Actorie cu orientare spre musical. Solistă colaboratoare a Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București începând din 2012, Cristina Bleandură s-a remarcat deja în producții de succes ale teatrului, precum musicalul „Romeo și Julieta” (în regia lui Kereny Miklos Gabor) – rolul Julieta. Debutul în rolul Julietei, obținut în urma unui casting riguros, a avut loc într-un spectacol bilingv, româno-maghiar, desfășurat pe scena Teatrului de Operetă și Musical din Budapesta. De asemenea, mai poate fi urmărită și în spectacolul-colaj de chansonete „Paris, mon amour” ce poartă semnătura regizorală a lui Răzvan Ioan Dincă.
Cele două actrițe care echilibrează balanța captării atenției sunt Gianina Sion, interpretând-o pe Margo, una dintre fetele Cabaretului, genul de femeie manipulabilă, și Luminița Vologa, în rolul Elisei, fosta vedetă a Cabaretului (fabuloasă când interpretează coverul la Mademoiselle Noir, dându-și în leagăn toate speranțele năruite)… Fiecare dintre cele două se luptă cu drame specifice, Margo este „implicată” într-o dragoste toxică, fiind convinsă de Felix (Ionuț Negrișanu – obișnuit cu variantă maximală a Cabaretului, montarea de la Muzicalul gălățean din 2018, tot o adaptare aproape liberă, se… adaptează rapid, devenind încet încet, în pielea personajului, evident, un manipulator simpatic, și el cu visele sale, care ar putea să-i facă cu ochiul lui Marlon Brando: „Tigrul este tigru, nu un mielușel”, se cântă în Cabaretul original) să o fure pe patroană, interpretată chiar de Isabela Oancea. Nu chiar la propriu, ca la o nuntă românească, ci să îi ia din bani! Descoperirea furtului va duce la izbucnirea de furie a Madamei (Isabela Oancea), care, supusă presiunilor politice (nazismul era în plină ascensiune) va alunga atât vedeta Satine cât și pe Margo!
Va supraviețui Cabaretul?
Poate unul dintre răspunsuri ar putea fi al tânărului domn Rudy (Vlad Ajder, savuros, ca de obicei), de rasă pură, elegant, citit, manierat, cu totul sedus de noua ideologie care pare (cel puțin la prima vedere) să se plieze pe ideile sale mărețe de implicare socială. Ce se va întâmpla cu tânărul inocent care obișnuiește să viziteze cabaretul din Berlin, și din dragoste? Cum se transformă el pe măsură ce propaganda își arată colții din ce în ce mai feroce?
Totuși, conflictele nu sunt dezvoltate (poate cum te-ai aștepta), ci sunt alese sugestii, tăieri expresioniste, posibilul călău devine victimă în hermeneutica istoriei…
Sau poate cel mai bun răspuns ar fi muzica, ca și în alt musical celebru, „Sunetul muzicii” a cărui acțiune se petrece tot în acele vremuri tulburi ale istoriei Europei, un Sam precum cel din Casablanca fiind interpretat, nu numai la pianină, de către Sorin Oancea.
Muzică atoateputernică, putând să îmblânzească înfrângeri, precum cele ale Elizei, și ea simbol al condiției umane, supusă misterelor birocrației de la cel mai înalt nivel până la cel mai josnic, apropo de subtitlul show-ului, Muzică divină care poate și lumina prezentul ori viitorul, dar fiind atotputernică putându-se și înfrânge pe sine!
Lecțiile Cabaretului Isabelei Oancea pot fi numeroase, dar probabil cea mai importantă, suprarealist vorbind, ca la A.Breton, în veșnica noastră căutare a Frumuseții, a „noii frumuseți” (care este, de fapt, mereu aceeași!), este că spectacolul, cu S mare, ar mulțumi exigențele scriitorului suprarealist și ale cronicarului:
„Mărturisesc fără cea mai mică reținere insensibilitatea mea profundă la spectacolele naturale și la operele de artă ce nu-mi provoacă, brusc, o tulburare fizică, o senzație de pală ușoară de pană pe la tâmple, gata să se transforme-n frison. Întotdeauna a trebuit să recunosc o legătură între senzația aceasta și de plăcerea erotică, descoperind doar diferențe de intensitate.”
Este drept că actorii s-au mai și vânturat, cântat, dansat printre spectatori, dar nu numai acesta este motivul pentru care, într-adevăr, Spectacolul te rupe de realitatea profană, care nu va fi vreodată în stare să dea verdicte amintind și de acela conform căruia secolul XXI va fi religios sau nu:
„Frumusețea convulsivă va fi erotic-voalată, explodant-fixă, magic-circumstanțială sa nu va fi deloc.”
Semnatar: același Breton, în „L’Amour fou”, o dragoste nebună, aici, pentru teatru, dovedită de trupa „Teatrului Șapte”, slujitoare a eternei frumuseți, îndeplinind o misune imposibilă!
