Înainte de a diseca gradual poemul Liviei Ștefan și, în același timp, a-l simți, e nevoie să aflăm cum percepe ea interioritatea și ce relație poate aceasta avea cu exteriorul. În fapt, vom observa cum întreaga dinamică a poemului (și a operei) ei e o lipsă a unei reciprocități între cele două medii: exteriorul îi hrănește interiorul, interiorul se auto-hrănește într-o paralizie hedonistică și nu lasă nimic în afară. Pentru început, dacă aruncăm o privire la titlu îl vom putea împărți în trei elemente care sunt delimitate ortografic prin punct. Poeziile din al treilea volum al poetei, Thanato Hotel, poartă fiecare câte un număr, precum camerele dintr-un hotel care, în acest caz, e reprezentat (grafic) de volum.
Totuși, precum în cazul multor alți poeți, universul intertextual și tematic al Liviei Ștefan poate fi perceput prin conexiunile dintre poeziile ei. Astfel, încă din volumul Lolita32 ni se relevă imposibilitatea comunicării interiorului cu exteriorul printr-o poezie ce poartă titlul primului vers: „o cușcă într-un animal / așa ai ajuns / & toată iubirea / toată iubirea din lume / te împresoară / & / toată iubirea / toată iubirea din lume / trece pe lângă tine / lovind în gratii / cu o bucată de lemn”. Populara sintagmă este inversată, iar aspectul cinematografic e dat de imaginea ce combină mai multe simțuri: vibrațiile, sonoritatea, căldura pătrund printre gratii, dar nimic nu e lăsat să iasă. Individul e claustrat în sine, iar efectele psihologice ale citadinului doar adaugă straturi, precum în poezia: „o singurătate / ca oricare alta: / patru pereți / între / patru pereți”. În ce rezultă toată această imobilitate asumată? Într-o moarte lentă numită viață, și nonviolentă(precum atingerea zeului grec Thanatos) pentru că se petrece în interior. Este ea singulară sau colectivă? În lumea Liviei Ștefan puține lucruri sunt singulare, iar deziluzia plutește halucinatoriu și liniștit. Miss World lipsește și nici nu a fost vreodată prezentă, iar individul mănâncă o sărățea gustoasă și se gândește „la copiii care nu au ce mânca & / care se gândesc la oamenii care au ce mânca / suntem așa de umani / când ne gândim unii la alții”. Autoironia și acceptarea nedreptății inerente a umanității sunt, până la urmă, părți din ceea ce îi permite acesteia să se perpetueze și să nu sufere un inițial blocaj sartreian. Totuși, evadarea omului, frustrat că e obligat să accepte lumea pentru ceea ce este, trebuie să aibă loc. Dacă aceasta nu se poate elibera din cușca lui, atunci își va face prizonieratul cât mai plăcut, prin succesivele amplificări și amorțiri ale simțurilor. Astfel ajungem la al doilea element al titlului: „dolorem ipsum”. Însemnând, în traducerea din latină, „durerea însăși”, sintagma trimite la mult-cunoscuta „machetă pentru text a industriei tipografice”[1]. Folosit încă din secolul al XVI-lea, textul a pătruns și în lumea virtuală unde este întrebuințat de diferite platforme și programe tocmai datorită aparentei sale neutralități. Cititorul de rând nu cunoaște limba latină, deci este puțin probabil să fie distras de conținut atunci când urmărește aspectul grafic al paginii web. Exact aceasta ar fi o primă cheie de interpretare a titlului poemului: textul nu are nici o putere de influență asupra cititorului, exact cum individul Liviei Ștefan nu are nici o posibilitate de a modifica ceea ce îl înconjoară. Cu toate acestea, precum am menționat, neutralitatea citatului e doar în aparență, căci „Lorem Ipsum provine din secțiunile 1.10.32 şi 1.10.33 din «de Finibus Bonorum et Malorum» (Extremele Binelui și ale Răului) de Cicerone, scrisă în anul 45 î.e.n.”[2] Fiind un tratat de etică, din prima secțiune aflăm cum nimeni nu poate condamna plăcerea în sine, ci doar pe aceia care caută să o obțină cu orice preț, fără a ține cont de consecințe. Prin același raționament se poate deduce că truda și durerea, în anumite circumstanțe, pot conduce în cele din urmă la plăcere. A doua secțiune tratează primul aspect de mai sus: plăcerea și dorința intensă de moment îl pot orbi pe om față de durerea ce va urma. Concluzia secțiunilor trimite la un principiu de selecției al omului înțelept: refuzi plăcerea tranzitorie pentru a ți-o asigura pe cea de lungă durată, accepți durerea temporară pentru a o evita de cea îndelungată. Și astfel ni se oferă cea de-a doua cheie de interpretare a titlului și, ulterior, a poemului.
Al treilea element este „electric kool-aid”. Deși nu este intenția noastră să ne rătăcim pe tărâmul suprainterpretării, sintagma poate trimite la expresia din argoul american „drinking the Kool-Aid” care a fost folosită în ultimii 40 de ani, cu anumite variații, drept „obediență oarbă”[3] către o cauză sau devoțiune care poate duce la sacrificiu de sine. Originea expresiei provine de la martorii oculari ai suicidului în masă din Jonestown, Guyana, din 1978, care au numit „cool-aid” băutura răspunzătoare de moartea a mai mult de 900 de oameni. În cazul de față, adjectivul „electric” schimbă finalitatea expresiei, trimițând (atât în poezia de față, cât și în opera poetei per-ansamblu) la o anestezie virtuală a omului secolului 20: „scormonim până la capătul internetului și ne întoarcem cu mâinile goale”. Suntem obedienții unei rețele („thanatosoftware”) ce ne absoarbe interioritatea („ce caută sentimentele noastre pe Tinder și sentimente.ro”) și ne modifică conexiunile neuronale pentru a se adapta la imensitatea de informație vizuală cu care sunt hrănite („doar să dăm totul din noi pe fast-forward”). Cu toții ajungem să bem „electric kool-aid”.
Motivul pentru care am insistat atât de mult pe o interpretare a titlului este că el subsumează întreaga semnificație a poemului care, ca multe altele, este o poveste: cea a unui cuplu reprezentativ pentru întreaga generație de azi, cu al său erotism și ale sale crize existențiale, ideologice și geo-politice. Oamenii Liviei Ștefan sunt mai aproape de umanitate cu fiecare deziluzie succesivă și fiecare alegere de a le uita. Dar uitarea nu poate răsări pur și simplu pentru omul deziluzionat, ea e doar temporară si trebuie să fie indusă halucinatoriu: „cât timp noi ne așteptăm tripul și tripul nu se întâmplă / Laura Palmer[4] / și tripul nu vine dar vin peste noi înserări scandaloase”. Ne aflăm în fața unui cuplu care se detașează din ce în ce mai greu de evenimentele lumii exterioare și de amintiri din cauza unei rezistențe la substanțele psihoactive. În poemul acesta, deși „îndoiți cum suntem de bere și gin / crack și X și ce-am mai găsit altceva și-am găsit tot ce am vrut”, tripul nu vine, memoria involuntară și luciditatea de bisturiu nu sunt anesteziate. Așa că individul e liber să reflecteze asupra tuturor nedreptăților lumii în fața cărora sexul e neputincios. Societatea e „imperiul […] însângerat și zbrobit” în care nu demult „Trump a ieșit președinte / […] Putin omora homosexuali în bătaie / […] Erdogan persecuta și aresta jurnaliști”, în care în fiecare zi sunt bombardamente, în care „populismul [e]la vedere”. În fața întregii desfășurări a unei lumi construite greșit, omul aruncă plăcerea, pentru că este singurul lucru pe care simte că îl poate face pentru a se prezerva pe sine, pentru a se proteja de toate traumele pe care o astfel de lume le poate trezi în el.
„the hottest thing in the continuing search for happiness through chemistry” este, simultan, salvarea și damnarea omului. Pentru că „sexul nostru fanatic”, „burghez pasionat”, „incoerent, pudibond”, „teribil”, „nebun” este „neinteresat de istorie” sau de ideologie („de extremă stânga și extremă dreapta”). El doar există ca un fel de mecanism de supraviețuire a omului, de a-i face umanitatea din el și din alții mai ușor de acceptat. El perpetuează specia nu doar prin finalitatea sa, ci și prin plăcerea spre acea finalitate care poate sau nu surveni. Acum, „când descompunerea nu mai este subtilă / … / când între noi a încetat dialogul / … / când specia ne moare în brațe”, când viețile noastre sunt „pline de saudade cum sunt pline de / tânguiri imposibile”, sexul nu salvează nimic, nu menține conexiunea umană, ci doar pune suferința pe stand-by, ca orice alt drog. Doar că, spre deosebire de celelalte, acesta îl condamnă pe omul lucid la o dilemă palindromică: „cum supraviețuiești într-o cameră în care nu mai e nimeni altcineva?”. Individul găsește semnificație în conexiunea sa cu un altul: „mâinile noastre ridicate în aer au fost ceva dar acum / nu mai sunt / viețile noastre au fost și ele ceva / sacru și violent”, dar se simte neajutorat în fața unei lumi și a unor semeni pe care nu îi poate influența în niciun fel. Infirmitatea sa este a unei întregi generații condamnată doar la a simți difuz, acceptându-și slăbiciunile într-un hedonism echivalat uneori cu salvarea: „vrem să fim tinerii sparți și frumoși / vrem să fim tinerii liberi ai sexelor noastre frumoase”. Conștientizarea e o traumă în sine: „nu vrem să știm vrem / doar să dăm totul din noi pe fast-forward”.Și totuși, instinctual, omul are o dorință de supraviețuire, așa că își confruntă propria umanitate egoistă („cei bucuroși și recunoscători că nu eram noi înecații”) și o acceptă („pentru noi cei care ne umplem de cumsecădenie / ne întoarcem privirea și trecem rapid mai departe”) din cauza/datorită thanatofobiei. Într-un univers deziluzionat de orice formă de deism, frica că totul e cronometrat e cea care naște necesitatea de intensitate („panica noastră că nu mai apucăm să fim fericiți”). Individul devine un filtru care captează întreaga senzorialitate pe care o societate capitalistă o poate oferi („dansăm din ce în ce mai terminați pe piesa asta și / auzim doar cât să / treacă prin noi Laura Palmer să nu-i înțelegem versurile / cu mama / asta care-și plânge copilul / […] / nu vrem să știm”). În ultimele versuri găsim poate cea mai bună alegorie pentru modul în care omul se protejează de traumele din jurul său: cea a cuplului care dansează pe o melodie ce povestește drama unei mame și alege doar să simtă, nu și să conștientizeze mesajul. Precum atunci când ascultăm un cântec care, deși într-o limbă necunoscută nouă, reverberează, palpită emoții în centri noștri nervoși ce procesează doar senzația, nu și informația.
Pe întreg fundalul acestei neputințe a omului se desfășoară lumea naturală, cu marea cea „magică plină de organisme bioluminescente cum era”, iar, în rarele momente când acesta nu se lasă copleșit de propria interioritate și de neputința de a le accesa pe ale altora, frumusețea e vizibilă. Precum în poemul impermanența (din volumul Lolita32), unde „în luminiș s-a pornit un vârtej / frunze și bractee de tei”, individul are un scurt moment de conștiență: „doamne, câtă frumusețe în lume / îmi spun”. Și totuși, regretul că viața și problemele luiîl absorb într-un thanatosoftware egocentric îl face să se autoironizeze și atunci: „câtă frumusețe / de care ne doare în cur / sincer / ne doare în cur”.
Revenind la poemul nostru, sfârșitul aduce aceeași voce care relevă alte contradicții ale societății din prezent. Oamenii ce fuseseră odată protestatari („ne-au sclipit ochii în fața splendidelor / exhibiții colective”) ajung să ia parte la o uniformizare a societății ce țintește către o aparentă democrație postmodernă avansată („și acum suntem din ce în ce mai cuminți și din ce în ce / mai politically correct / interzicem lucruri la care nu s-a gândit nimeni până / acum”) deși, în miezul ei, corupția rezidă. Aceeași corupție împotriva căreia obișnuiau să iasă oamenii. Într-o globalizare în care unele schimbări pot părea prea bruște și altele stagnante, în care stilurile de viață se amestecă într-o contrarietate ironică („acum mâncăm avocado / nu mai bem alcool suntem distruși dar organici”), în care comunicarea instantanee ne-a îndepărtam mai mult ca niciodată de cei din jur și în care accesul facil la informație ne lasă „cu mâinile goale”, poezia Liviei Ștefan este un trip lucid pe care nu trebuie sa-l aștepți. Te lovește repede.
Bibliografie:
Malcoci, Alex. „Lorem Ipsum”, ro.lipsum.com, needitat, consultat la 30.05.2020, URL: https://ro.lipsum.com/;
Ștefan, Livia. Lolita32, Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2016;
Ștefan, Livia. Thanato Hotel, Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2019.
www.wikipedia.org, ultima editare pe 20 aprilie 2020, URL: https://en.wikipedia.org/wiki/Drinking_the_Kool-Aid
Thanato Hotel de Livia Ștefan
Editura: Casa de Editură Max Blecher
Colecția: Plantații
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 92
ISBN: 9786068577623
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1] Alex Malcoci. „Lorem Ipsum”, ro.lipsum.com, needitat, consultat la 30.05.2020, URL: https://ro.lipsum.com/
[2] Ibid.
[3]www.wikipedia.org, ultima editare pe 20 aprilie 2020, consultat la 30.05.2020, URL: https://en.wikipedia.org/wiki/Drinking_the_Kool-Aid
[4] Laura Palmer e o referință recurentă în toate poeziile din Thanato Hotel, dislocând sintactic frazele, și amintind de personajul omonim din serialul de televiziune Twin Peaks, creat de David Lynch și Mark Frost. Referința poate fi interpretată în relație cu dubla viață a personajului din serial: pe de-o parte aparența unei vieți perfecte, pe de alta, dependența de cocaină, trauma unui abuz sexual din copilărie săvârșit de tată, cariera scurtă de prostituată și multe alte secrete.
