Se aude răspicat, pe neașteptate, din gura unchiașului. Sunt primele scene din Lexiconul amar, când spectatorii fac cunoștință cu personajele. O paradă de costume care te trimite cu gândul la Alice în Țara Minunilor și te pune în așteptarea paradei cărților de joc. Dar, surpriză, nu suntem în Țara Minunilor, n-avem parte nici de parada cărților de caro sau treflă, dar nici pe vreun tărâm fantastic nu suntem. Și, atunci, unde ne aflăm?
O scenă precum un spațiu gol (reverență, Peter Brook!), care nu ține loc de rama poveștii, dimpotrivă, lasă loc spectatorului să-și construiască propria poveste. Un risc enorm pentru orice regizor, dar nu și pentru Silviu Purcărete, pentru că el are două (sau trei) atuuri, de care se folosește cu prisosință: lucrează cu actorii cum puțini mai au răbdare (și știință, mai ales știință), nu uită niciodată ce vrea să facă (cu alte cuvinte, în spectacolele lui nu există momente inutile, pauze de reflecție personală sau momente de relaxare) și are o viziune scenică devenită în timp marcă proprie. Pentru cei care nu sunt la primul spectacol semnat de Silviu Purcărete, scena aceea goală, un câmp imens și negru, din care răsar personajele fix de unde te aștepți mai puțin nu este altceva decât locul care va deveni povestea însăși. Pentru cei care văd pentru prima oară un Purcărete, ei bine, curiozitatea e la cote maxime. Însoțită (poate) de o ușoară derută: și, totuși, ce urmează să vedem? După ieșirea din podea, asemenea iepurelui din pălărie – dar, ce să vezi, iepurele trece, când și când, prin scenă, poartă cu el zvonuri și firul epic pe un traseu desenat cu precizie de ceasornicar de regizor – a unchiașului (Claudiu Bleonț), povestea începe să se (re)scrie sub ochii celor din sală. Din acel moment, când trapa se deschide cu zgomot, nu mai există trecut, referință temporală sau „a fost odată ca niciodată”, totul este de o noutate absolută și șocant de contemporană. Illo tempore nu are nimic în comun cu nevoia de povești a generațiilor timpului prezent, copiii și tinerii de astăzi se raportează în cu totul alt fel la trecut, aproape că nu există pentru ei, iar Silviu Purcărete începe construcția spectaculară pe acest fundament. Dacă ei nu știu și nu au cum să înțeleagă ce înseamnă trecut, atunci cine ar trebui să-i ajute să priceapă că fără rădăcini și temelii solide nu poți avea viitor (și perspectivă)?
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basmul lui Petre Ispirescu e rescris și repovestit în cheie contemporană. Fiindcă în ultimii ani s-a vorbit despre scoaterea răului din basmele și poveștile copilăriei, Silviu Purcărete pleacă fix din acest punct: în primele scene șterge granițele dintre bine și rău, nu avem personaje pozitive și personajele negative, de aici și albul uniform(ă). Te străduiești să-ți dai seama cine e împăratul și cine curtenii, dar afli în timp util cine e Făt-Frumos și cine va fi calul acestuia. Un tandem foarte bine gândit, pentru că de ei depinde continuarea poveștii. Niko Becker și Eduard Trifa sunt actori tineri, dar foarte buni, care s-au remarcat deja în spectacolele Teatrului Odeon, dar ce fac aici este cu totul și cu totul altceva. Scriu o poveste pe cât de personalizată, pe atât de sensibilă și de bine ancorată într-o ramă a ei, doar a ei. Textul ia în răspăr toate imperativele momentului, atinge cam toate punctele fierbinți ale dezbaterilor politice, semn că studiile de gen, corectitudinea politică și toate celelalte nu lasă indiferent pe nimeni. Silviu Purcărete nu-și propune să dea sentințe, se ferește de orice imperativ categoric, tocmai pentru că despre asta este vorba în Lexiconul amar: cum și când am ales să fim dominați de cuvinte(le golite de sensul lor originar)? Blestemul intelectualului, discursul: gândim prea mult, perorăm excesiv pe marginea unui subiect, pierzându-ne și ultimul strop de simț practic. Făt-Frumos trebuie să trecă prin toate probele și să traverseze toate tărâmurile, dacă vrea să ajungă în posesia tinereții fără de bătrănețe și a vieții fără de moarte. Despre asta este vorba în fond: despre sensul căutării și despre ce facem ca să păstrăm acest sens. De cine ne folosim, cine ne sunt prietenii și cum și unde ne-am pierdut sufletele, iată câteva puncte de reflecție în spectacolul lui Silviu Purcărete.
Dincolo de narațiunea scenică, scrisă impecabil (chiar dacă punerea în scenă nu e tocmai perfectă, tot are savoare), Silviu Purcărete mai face ceva: pune spectatorul în situația de a găsi răspunsul la o întrebare destul de simplă, dar complicată tocmai pentru că n-are un răspuns clar: cui îi este dat spectacolul în grijă? Depinde succesul unui spectacol de public, doar de public, sau și de actori și echipa din spatele scenei (numeroasă și ea)? Lexiconul amar e, din acest punct de vedere, un manifest artistic despre ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat, despre ce-am pierdut din vedere în ultimii ani: pentru cine se fac spectacolele de teatru, de cine sau de de ce anume depinde succesul acestuia și cum contribuie el la ceea ce numim generic memorie colectivă? În această cheie decodez aparenta sărăcie scenografică a montării, pentru că în realitate, nu există element de costum lipsit de simbolistică specifică (ba chiar multiplă, pe măsură ce scenele se succed) și niciun element de decor inutil. Matricea stilistică a lui Silviu Purcărete devine vizibilă și de această dată, se manifestă vizual (masa ritualică din ultima parte a montării, scena cu extirparea de organe etc), dar și sonor (Vasile Șirli, mai vechiul lui colaborator, a înțeles perfect logica spectaculară și n-a aglomerat deloc din punct de vedere sonor spectacolul, dimpotrivă).
Lexiconul amar este un spectacol pentru toți, dincolo de toată filosofia și toate aspectele critice. Are poveste, are personaje, are tot ce-i trebuie ca să țină publicul în priză, dar mai ales în poveste. Nu pleacă nimeni spre casă cu întrebarea „oare ce-a fost asta?”, dar nici indiferent și impasibil. Asta îi reușește (aproape) de fiecare dată lui Silviu Purcărete: să provoace, dar fără să piardă nimic din ceea ce numim generic estetica spectaculară. Da, a făcut un spectacol cu mijloace scenografice foarte puține, dacă vreți minimalist, dar departe de orice simplism. Da, a reușit să ia în răspăr toată propaganda deșănțată a momentului (ascunsă în spatele unor expresii sterile de genul „egalitate de gen”, „cote de gen” sau „corectitudine politică”), dar fără să abandoneze tot ceea ce ține arta actorului. A lucrat cu trupa Odeonului cum puțini au făcut-o în ultimii ani, a adus la un loc pe scenă actori din toate generațiile și i-a făcut să se simtă unii pe ceilalți cum rareori am văzut. Se simte bucuria fiecăruia în parte, de a fi acolo, pe scenă, împreună cu ceilalți, dar și bucuria că fac teatru (adevărat). Nu e puțin lucru să pui pofta de joc în slujba poveștii și doar pentru acest lucru și tot merită să vedeți Lexiconul amar.
Dacă rămânem sau nu în Valea Plângerii, rămânem de văzut. La finalul Lexiconului amar am rămas cu o mare nedumerire: de ce palaturi și nu palate și cu dorința de a revedea spectacolul, pentru că, nu-i așa, depinde de noi dacă vrem să rămânem în poveste sau nu.
*
Lexiconul amar – Teatrul Odeon
de Sebastian-Vlad POPA și Laur CAVACHI,
după Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu
Unchiașul – CLAUDIU BLEONȚ
Împăratul tânăr – SILVIAN VÂLCU
Împărăteasa – RUXANDRA MANIU
Făt-Frumos – NIKO BECKER
Absolventul Eduard/ Calul – EDUARD TRIFA
Zorilă – DIANA GHEORGHIAN
Împăratul bătrân/ Făt-Frumos – IONEL MIHĂILESCU
Von Locknow – IOAN BATINAȘ
Christoph – IONUȚ KIVU
Gheonoaia – VIRGINIA ROGIN
Scorpiile – MĂDĂLINA CIOTEA, SABRINA IAȘCHEVICI, ANDA SALTELECHI, ANTOANETA ZAHARIA
Zânele – IOANA MĂRCOIU, CRINA MUREȘAN, PAULA NICULIȚĂ
Bucătarul – RELU POALELUNGI
Regia: Silviu PURCĂRETE
Scenografia: Dragoș BUHAGIAR
Muzica originală: Vasile ȘIRLI
