Pe drumul dintre credință și speranță e Mesia

Trei sunt personajele-cheie în Mesia, spectacolul regizat de Andrei Măjeri și intrat în repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat: Rahela, Asher și spiritul/duhul. În jurul celor trei se adună toți ceilalți, căci, nu-i așa, pentru evrei supraviețuirea este a comunității ca întreg, nu a individului. E atât de importantă pentru evrei familia și comunitatea din care face parte aceasta, încât nu-și mai are rostul nicio explicație. De ele – familie și comunitate – depinde supraviețuirea și așa se explică rezistența în fața grozăviilor istoriei. De ele și de credința într-un Iahve atotputernic și în găduitor cu slăbiciunea omenească. Rahelei îi este pusă credința la încercare, în schimb lui Asher speranța. Rahela are momente când se întreabă dacă Iahve există, pe când Asher se transformă într-un fanatic. Rahela și Asher trăiesc în Yultishk, aflat la granița cu Ucraina, iar atacurile cazacilor au decimat comunitatea evreiască. Venirea lui Șabatai Zevi, un rabin din Asia Mică, capătă rol mesianic. Unii îl privesc pe Mesia ca pe un salvator, ceilalți ca pe un lider absolut. Indiferent de cum se raportează la el, de Mesia depinde viitorul comunității de evrei din Yultishk.

Andrei Măjeri a ales o construcție spectaculară monocromă, cu negrul predominant, singurele pete de alb fiind rochia de mireasă a Rahelei și câteva obiecte vestimentare intrate în alcătuirea costumelor personajelor. Un negru asimilat cu pierderea speranței, cu durerea nesfârșită și cu spaima că vor mai fi atacuri ale cazacilor. Dincolo de toate acestea, neagră este pierderea credinței, pentru că în afară de tante Rose, singura care se gândește la viitor și face planuri de nuntă, nimeni nu mai are puterea de a crede. Rebbeca s-a izolat într-o muțenie protectoare, iar pe Reb Ellis nu-l interesează decât conservarea averii, schimburile comerciale și bunăstarea personală. O tramă simplă, construită pe o schemă clasică, în care conflictul dintre generații devine motor al acțiunii. Spectacolul ar fi putut fi unul simplu, lipsit de substanță, perfect pentru o după-amiază relaxantă, numai că Andrei Măjeri a vrut ceva mai mult. Provocarea pe care o propune spectatorilor este să găsească răspunsul la întrebarea despre rostul credinței astăzi. Câți dintre noi mai au puterea să creadă într-un Dumnezeu atotputernic și izbăvitor? Câți dintre noi mai cred în rostul și puterea tradiției? Câți ne mai tragem energiile din rădăcinile unei culturi conservată și transmisă cu grijă din generație în generație până astăzi? În spectacol este vorba despre evrei și relația lor cu Cel de Sus, dar la fel de bine putea fi vorba despre orice altă comunitate religioasă. Își mai găsește credința astăzi locul în viețile noastre? Putem să ne ghidăm în viața de zi cu zi după un set de valori religioase specific, fără să fim judecați, blamați pentru asta? Toate aceste întrebări plutesc în aerul fiecărei scene din spectacolul Teatrului Evreiesc de Stat din București.

Îndoiala, neputința și tentația sunt omniprezente, iau forma duhului, care se contopește când cu Rahela, când cu Asher. E pe urmele lui Reb Ellis și e gata să se ia la harță cu oricine i se împotrivește. Un spirit aproape războinic, căci armele lui sunt perfidia și ironia, nicidecum sabia sau cuțitul. Toată mișcarea scenică este gândită pe sistemul diadelor, foarte puține fiind scenele de grup. O mișcare menită să pună în evidență disoluția comunității, care e amenințată acum nu doar de atacurile cazacilor, cât de pierderea sensului existenței. Dacă unul sau altul dintre membrii acesteia aleg să plece, moare și ultima speranță, nu mai există viitor. Ca să dea și mai multă adâncime negrului omniprezent (și omnipotent), Andrei Măjeri a gândit trecerile dintre scene și moemente sub forma unor pasaje muzicale, în care vocea umană capătă expresivitate, putere și tonalitate nebănuite. Vocea se face auzită, fie că e vorba de strigarea neputinței și a durerii, fie că e vorba de cântarea de dragoste, cântecele ancorează și mai mult spectacolul într-un orizont al discuției cu privire la tradiție și relația acesteia cu atitudinea conservatoare de care e nevoie în anumite momente ale vieții. Sunt cântece sefarde, care sunt cântate în ladino, doar ultimele două fiind cântate în ebraică (de ce așa? pentru că morții trebuie să plece în lumea de dincolo după datină, dar și pentru că evreii se raportează la moarte altfel decât creștinii sau musulmanii). Un final care s-ar putea să deruteze pe mulți, dar care salvează spectacolul și-l așază într-un anumit demers estetic.

Mesia lui Andrei Măjeri nu e nici musical, dar nici spectacol muzical. E o montare în care personajele joacă și cântă, după cum le sunt rolurile. Se remarcă de la bun început pregătirea muzicală de excepție a lui Vlad Corb –voce lucrată și simț muzical rafinat de studiu îndelungat – și o inteligență scenică remarcabilă la Alex Iezdimir, care nu e la prima colaborare cu Andrei Măjeri. Un duo masculin în care fiecare îl potențează pe celălalt, iar aici se vede intenția regizorului și capacitatea de a le distribui roluri pe măsură. Lorena Luchian reușește să facă din Rahela un personaj-prototip și are toate șansele să-l ducă la nivelul de perfomanță de neuitat, cu condiția să fie mai puțin centrată pe ea însăși și mai mult pe comunicarea cu partenerii de scenă.

În loc de încheiere: Politiki Lyra este pe scenă în momente cheie și joacă rolurile de martor-cheie, de mărturisitor, dar și de purtător al tradiției, care este mai puternică decât indiferența, fanatismul și dorința de putere a unora dintre cei care participă la schimbarea cursului vieții. În loc de liber-arbitru avem un martor direct, de care ne putem sluji atunci când vrem să rescriem istoria. Mesia este un spectacol care merită văzut, fie și pentru că ridică niște întrebări cu răspunsuri greu de găsit.