Când Oroarea este muză…
Moto:
„Literatura nu este inocentă și, vinovată, trebuia până la urmă să se recunoască vinovată. Numai acțiunea are drepturile. Literatura, am vrut, încet-încet, să arăt asta, este copilăria regăsită. Dar copilăria care ar guverna ar avea oare vreun adevăr? În fața necesității «acțiunii», se impune onestitatea lui Kafka, care nu-și acorda nici un drept. (…) Până la urmă literatura trebuia să pledeze vinovat.” (Georges Bataille)
Cu pasajul de mai sus se încheie cuvântul înainte al lui G. Bataille la „La littérature et le mal”, lucrarea sa din 1957. Un fragment care parcă se potrivește de minune romanului lui Jonathan Littell (Goncourt, 2006, în limba română în traducerea lui Vasile Savin), „Les Bienveillantes”, „Binevoitoarele”…
Nu numai pentru că, în ultimă instanță, cele aproape 900 de pagini ale cărții sunt o meditație asupra Răului, asupra neutralității Răului care nu este deloc „așa-zis Rău” (via Konrad Lorenz), neutralitate care, însă, se anulează în momentul în care „așa zisul inuman” începe să acționeze în numele unor idei, concepții, convingeri sau ordine…
La pagina 533 „se” precizează despre uman și inuman:
„S-a vorbit mult, după război, încercând să se explice ce s-a întâmplat, despre inuman. Dar inumanul, scuzați-mă, nu există. Există umanul și numai umanul: iar acest Döll este un exemplu bun. Ce altceva este, Döll, decât un bun tată de familie care voia să le dea copiilor săi de mâncare și care se supunea guvernului, chiar dacă în forul său interior nu era complet de acord? Dacă s-ar fi născut în Franța sau în America, s-ar fi zis că este un stâlp al comunității și un patriot; dar s-a născut în Germania, și prin urmare este un criminal. Necesitatea, grecii o știau deja, este o zeiță nu numai oarbă, dar și crudă.” (p.533)
Naratorul este și personajul principal, un ofițer S.S., Maximilien Aue, implicat direct în „soluția finală” aplicată evreilor (și nu numai, printre indezirabili numărându-se și homosexualii, martorii lui Iehova, francmasonii, țiganii, oamenii cu boli mintale, tuberculoșii, suboamenii ș.a.m.d., printre care, la un moment dat, și răniții germani care nu mai puteau sluji, împovărând mai mult decât ar trebui) în cel de-al doilea război mondial, dar având sarcini complexe, unele bizare, unele chiar implicând salvarea unora dintre evrei, pentru a li se crește randamentul în economia de război a celui de-al treilea Reich…
„Un adevărat basm moral”? După cum îl consideră chiar personajul, scăpat de pedeapsă după război, asumându-și o identitate falsă, devenind un cetățean francez onorabil (mama sa era franțuzoaică, e drept că din Alsacia, studiile fiind începute în Franța și terminate în Germania, tatăl dispărând misterios, înainte de începerea conflagrației, dar aducând ca siluetă cu… Adolf Hitler), cu copii, expert în arta…dantelăriilor… Chiar și literare!
Un basm despre Răutatea care huzurește în fiecare dintre noi, în pofida aparențelor și a eforturilor (poate decente, poate disperate, poate reușite) de a o învinge, abia așteptând un eveniment să iasă la iveală, să revendice conducerea! Un roman despre cruzime, povestit de un soi de om care are ceva din Kant și Schopenhauer în el, mai mult decât din Nietzsche, paradoxal, poate, dacă nu ne-am raporta și la un Hannibal Lecter, deși dr. Max Aue nu se dedă la canibalism, având alte… slăbiciuni și grețuri, deloc metafizice!
Cea mai pregnantă, dacă putem spune așa, fiind sodomizarea sa, care îl făcea să se… simtă, uneori, sora sa, pre numele ei Una, singura lui dragoste autentică, deoarece, dincolo de toată oroarea războiului, prin care trece (și cu un glonț în cap, căruia îi supraviețuiește, aproape miraculos), și care ocupă, practic, grosul construcției literare, „perla” care continuă să strălucească întru întunericul de infern al Istoriei, dincolo de orice cadavre, de orice rahat, de orice arderi, de orice fum (se ajunge și în lagărele de exterminare, printre care și Auschwitz!), dincolo de orice, dincolo de milioanele de victime, era iubirea sa pentru Una! Sora sa geamănă!
„Iubirea” lor, care s-a manifestat poate de la zece la treisprezece ani, incestul fiind descoperit atunci, cei doi fiind despărțiți, trimiși la școli departe una de alta, această iubire îl va marca decisiv pe Max, dar aspectele delicate nu îi vor marca „Scriitura”, Războiului dându-i-se ceea ce este al lui, înțeles ca interfață a Existenței, a Ființei:
„Nu era numai problema legată de sora mea, era ceva mai mult decât atât, era întregul curs al evenimentelor, mizeria trupului și a dorinței, deciziile pe care le iei și asupra cărora nu mai poți reveni, sensul însuși pe care alegi să-l dai acestui lucru numit, poate pe nedrept, viață” (p.673)
Max este o oglindă a unei anumite umanități, care încă nu cunoaște „drepturile omului”, o oglindă care ne întreabă dacă noi am fi fost mai buni. Desigur, este o personalitate complexă, ca să nu spunem un nebun complex (cu gusturi fine, recunoscându-și, autocritic, limitele; poate voi reveni asupra „portretului” său!), un rob al Răului despre care scrie Bataille, un rău complex și el, revendicat de către Copilărie, etapă a vieții care este și ea, în felul ei, o Binevoitoare ( cele care dau titlul cărții sunt personajele din mitologia greacă, eriniile, răzbunătoarele crimelor, care, nu-i așa, vor să te elibereze de chinul remușcărilor, dacă ele există, deși Max zice că el nu încearcă să se justifice, povestind, povestind…)!
Bataille zicea că literatura este copilăria regăsită! De ce nu și preadolescența, când Max și Una erau în paradisul lor? După vreo zece ani, când Una se pregătea să se mărite, dacă nu mă înșel, devenind soția unui compozitor mai bătrân decât ea, invalid de război (din primul război mondial), ea îi spune: „Trebuie să creștem!”
Max este furios: „Niciodată!”
El vrea paradisul infantilismului său, nu vrea să-l cedeze… Altădată zice: „Vreau ca totul să fie ca mai înainte.” Ea: „E imposibil. (…) Deja mai înainte nu era ca mai înainte. Acel înainte nu a existat niciodată.” (p.442)
Dar Max nu putea fi convins: „Pe lumea aceasta iubeam o singură persoană, și chiar dacă nu o vedeam niciodată, îmi era destul.” (p.246) Despre ura sa pentru Mamă, poate altădată…
Se mai întreba Bataille mai sus:
„Dar copilăria care ar guverna ar avea oare vreun adevăr?”
Personajul Max, încă de la început (p.11), precizează:
„În pofida cusururilor mele, și au fost nenumărate, am rămas unul dintre cei care cred că singurele lucruri absolut necesare vieții omenești sunt aerul, mâncatul, băutul și excreția, cât și căutarea adevărului. Restul este facultativ.”
Adică, printre altele, dacă nu intră la capitolul „căutarea adevărului”, Sofocle, cu „Electra” (pe care Max o jucase în travesti), Daquin, Platon (considerat primul dintre fasciști sau național-socialiști), Ernst Jünger (apare și el în carte, ca personaj meteoric), Cehov, Lermontov, Sartre, Maurice Blanchot, Chopin, Beethoven, Bach, Rameau, Couperin, Forqueray, Schönberg, Heidegger, mila monstruoasă care duce la sadism și brutalitate ( cum să lași în viață bietele femei și copiii lor dacă nu ai cu ce să-i hrănești? Nu mai bine le ușurezi chinul?, iată un principiu, vorba vine, la care nu te-ai fi gândit!), inventarea a „ceva” care făcea războiul să pară curat și pur ș.a.m.d.
Un personaj zice: „Regretele sunt bune pentru copii” (p.615)…
Literatura, după Auschwitz, Hiroshima, deși au existat orori și înainte și după (vezi Matthew White, cu a sa „Mare carte a inumanității”), când este lucidă, are un mare complex… Nu știe dacă poate exprima… Regretul. Dacă mai poate compătimi… Poate nu mai vede rostul…
Cred că răspunsul lui Littell (din păcate, cartea a trecut aproape neobservată la noi, cu toată traducerea excelentă a lui Vasile Savin), din nefericire pentru optimiști, este… lucid. Max Aue are ultimul cuvânt:
„aici nu-i vorba de vinovăție sau de remușcare. Este și asta, fără îndoială, nu vreau s-o neg, dar cred că lucrurile sunt deosebit de complexe. Chiar și un bărbat care nu a făcut războiul, care nu a trebuit să ucidă, va avea parte de ceea ce spun eu. Revin micile răutăți, lașitatea, falsitatea, meschinăriile de care orice om este atins. Așadar, nu-i mare mirare că oamenii au inventat munca, alcoolul, pălăvrăgeala. Nu-i de mirare că televiziunea are atâta succes.”
Asta la douăzeci-treizeci de ani după marele război…
Și dr. Max Aue poate fredona din Edith Piaf: „Nu regret nimic: mi-am făcut treaba, asta-i tot.”
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Editura: RAO
Colecția: RAO Class
Traducerea: Vasile Savin
Anul apariției: 2009
Nr. pagini: 960
ISBN: 978-973-103-833-9
