„Astfel de lucruri mărunte” – despre identitate, căutare și salvare

Claire Keegan este o scriitoare irlandeză, ale cărei scrieri au fost bestseller internațional, unele au fost ecranizate și, cele mai multe, multipremiate. În anul 2021 publica volumul Small things like these, tradus din limba engleză, în anul 2023, la Pandora M, colecția Anansi Contemporan, de Iulia Anania, cu titlul Astfel de lucruri mărunte. Apariția sa a produs numeroase ecouri în lumea literară internațională, fiind câștigătorul Orwell Prize For Political Fiction, nominalizat la Booker Prize 2022 și Dublin Literary Award 2023.

Romanul este povestea unei căutări identitare, unei continue lupte între ce ar fi putut fi și ce a fost, între a te salva pe tine prin ceilalți. Acțiunea se petrece în Irlanda, într-un spațiu puternic influențat și patronat de două instituții: Mama-și-copilul (instituție apărută la jumătatea secolului XX, finanțate de guvernul irlandez și administrate de călugărițe catolice, unde erau trimise să nască femeile necăsătorite) și spălătoriile magdalene (administrate de ordine catolice, au funcționat din secolul al XVIII-lea până în secolul XX, având rolul declarat de a adăposti femei decăzute), spații izolate, în care viața se schimonosește în feluri diferite, departe de ochii societății. În carte se pot identifica două planuri temporale, cel al copilăriei, marcată de absența tatălui, și cel al maturității, marcat de căutarea și înțelegerea trecutului.

Bill Furlong este un vânzător de cărbune, un liant al comunității din care face parte, cel care aduce căldura în casa vecinilor săi. Un bărbat ajuns la maturitate, tată și soț, purtând cu el amprenta unei copilării ciuntite, incomplete, care reînvie în amintirea sa în preajma fiecărui Crăciun, determinându-l să retrăiască momentele cheie ale existenței sale, prin introspecție.

Unde se afla acum tatăl lui? Uneori se surprindea privind inși mai în vârstă, încercând să găsească o asemănare fizică ori căutând vreun indiciu în lucrurile pe care le spuneau oamenii. Cu siguranță vreun localnic știa cine e tatăl său – toată lumea are un tată – și părea improbabil să nu scoată vreunul un cuvânt despre asta în prezența lui, căci în conversații oamenii erau meniți, știa el, să dea în vileag nu doar propria persoană , ci și ce știau.

Figura maternă îl însoțește pretutindeni pe Furlong, mai ales în preajma unei sărbători de care îl leagă atât de multe amintiri de mama sa, cea care îl însoțise în viață, pretutindeni, până la dispariția sa timpurie, moment în care băiatul a cunoscut și mai acut vârtejurile existenței. Convins de ireversibilitatea acelor vremuri, bărbatul conștientizează asumarea timpului, a secvențierii sale, a irepetabilității zilelor ce ne sunt date, într-o scurtă reflecție, care face legătura între planurile narative:

Nu trecu mult până ce reveni cu picioarele pe pământ și conchise că nimic nu se mai repetă; fiecăruia i se dădeau zile și ocazii care nu aveau să se mai întoarcă. Și nu era plăcut să fii acolo unde-ai fost odată și să te lași năpădit de trecut, de data asta, în ciuda mâhnirii, în loc să te gândești mereu la tiparele mașinale ale zilei și la necazurile viitoare, care s-ar putea să nu vină niciodată?

Romanul este traversat de simbolistica ciorilor, care apar, la început în grupuri mari, de la periferie spre centru, cu zgomot și dezordine, așezându-se în jurul mănăstirii. Stolurile se vor împuțina până la dispariția unei ultime ciori, în ghearele unei pisici, ceea ce va marca și înlăturarea negurii, haosului interior al trecutului personajului principal. Antiteza alb-negru, albul zăpezii, în contrast cu negrul păsărilor apărute de niciunde, se va constitui într-un element omogen, până la finalul romanului.

În săptămâna Crăciunului, Furlong pătrunde într-un spațiu al neliniștii, nu fizic, cât spiritual, emoțional, realizând suferința la care sunt supuse fetele care au avut mai puțin noroc, care au fost nevoite să se adăpostească acolo unde ar fi trebuit să fie protejate. Se subliniază contrastul între realitate și aparență, resimțit dur de cel care face descoperirea, legând-o, inevitabil, de mama sa, care ar fi putut să aibă aceeași soartă, fără să poată fi salvată de nimeni, ceea ce îl determină la o profundă reflecție asupra propriei existențe, asupra drumului pe care l-ar fi avut dintr-un astfel de loc.

Când fata iarăși n-a răspuns nimic, bărbatul a căutat, din nou, în zadar, ceva de spus. Au așteptat ceva vreme în frig, pe treapta de la intrare. Știa că ar fi putut să o ia cu el atunci și s-a gândit dacă să o ducă la casa preotului sau acasă la el – dar fata era un lucru atât de mic și de ferecat … și încă o dată partea banală a ființei lui pur și simplu voi să scape de asta și să plece acasă.

Tulburarea lui Furlong avea să fie cu atât mai accentuată la întâlnirea unui personaj din copilăria sa, din spațiul părăsit odată cu pierderea mamei, Ned, ajutorul din casa familiei Wilson, o figură reprezentativă a vieții timpurii a băiatului. Depănarea amintirilor, invocarea celor plecați l-au transpus pe Furlong în timp, acolo unde a început totul. Doar că evidența este întotdeauna cel mai greu de văzut, de înțeles. A fost de ajuns o vorbă a unei străine pentru a bărbatul să realizeze, de fapt, geneza propriilor rădăcini.

Acesta era bărbatul care îi lustruise încălțările și îi legase șireturile, care îi cumpărase primul aparat de ras și îl învățase să se bărbierească. De ce uneori lucrurile cele mai apropiate sunt cel mai greu de văzut?

Când ultima cioară a fost mâncată de o pisică neagră, Furlong știa că mai are un singur lucru de făcut, salvarea propriei mame prin persoana fetei al cărei destin nu fusese complet conturat. Știa că acest final de drum, această împăcare cu trecutul nu este decât începutul unui nou drum, deloc ușor.

Mai demult, așa ar fi putut să o salveze pe propria sa mamă – dacă salvare se putea numi ce făcea acum. Și numai Dumnezeu știe ce i s-ar fi putut întâmpla lui, ce s-ar fi ales de el.

Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan