Jucat în ebraică și arabă, Godotul celor de la Jaffa Theatre a avut de toate, inclusiv depășire de timp (mă refer la faptul că în program figura o anumită durată, depășită considerabil în realitate). Abordat în „stil clasic”, cu accent pe cele patru (plus unu) personaje, Becketul lui Ilan Ronen ne-a readus aminte că absurdul cotidian nu apare dintr-odată și nici nu este vreo construcție neomenească. Din contra, din felul cum ni se dezvăluie treptat personajele înțelegem că Beckett, Kafka et comp fac casă bună cu cotidianul de care ne lovim zilnic și că, în orice moment, am putea fi în locul unuia sau altuia dintre personaje. Textul este mult prea cunoscut ca să-l mai pun în discuție aici, el având multe chei de interpretare și dând șanse multe regizorilor să arate ce pot. Beckett este un maestru în construcția de personaje, dar și în ceea ce privește crearea situațiilor favorabile acestora lucrurile nu stau chiar rău.
© Biró István
Ronen a optat pentru o scenă foarte simplă, deloc încărcată în detalii, în care lumina să vină și dinspre scenă, centrul acesteia fiind auriu și bine delimitat ca spațiu exclusiv de joc față de restul scenei; o delimitare deloc întâmplătoare, pentru că tot timpul spectacolului aveai impresia că dacă actorii vor face un singur (și mic) pas în afara centrului scenei vor fi afară din joc, nu vor mai face parte din convenție. Din mijlocul scenei răsare un copac stilizat, crengile și trunchiul fiind din fier-beton folosit la construcție, căci cele două principale personaje sunt și ele îmbrăcate în haine de constructori. Asemănarea dintre copacul vieții (element specific culturii evreiești și nu doar lor) și copacul sub care Vladimir (Didi) și Estragon (Gogo) îl așteaptă pe Godot nu este chiar deloc întâmplătoare, din moment ce spre sfârșitul spectacolului îi tentează inclusiv cu spânzurătoarea (sugerată din gesturi și nu evidentă). E un joc de planuri și de suprapuneri căruia Beckett îi tot crează ocazii să devină activ, regizorului rămânându-i doar plăcuta sarcină de a se decide pe care dintre acestea să le folosească efectiv.
Antiteza dintre cuplurile de personaje este și ea evidentă, Gogo și Didi devenind sublim de reali(ști) – iertată-mi fie licența – în raport cu celălalt cuplu, pe care, dacă vreți, îlputem numi generic „stăpânul și sclavul”. Există un moment în spectacol care m-a trimis cu gândul la filosofia secolul XIX – momentul în care Gogo și Didi se îndeamnă reciproc să se urce în copac, ceea ce mi s-a părut a fi referință directă la schilodul purtat de orb în spate, semn că în societatea contemporană mai toți avem câte un viciu sau lipsă care ne împiedică să fim perfecți, dar care, în același timp, ne determină să căutăm în celălalt ceea ce noi nu posedăm.
© Biró István
Aducerea în aceeași poveste a celor două cupluri nu mi s-a părut a fi foarte bine realizată, aș fi vrut puțin mai multă detaliere și, de ce nu, valorificare a potențialului actorilor. Căci cei patru chiar au arătat multe. De la felul cum se raportau unii la ceilalți în scenă, construcția personajelor ca atare și până la refacerea momentului așteptării, dar cu alte conotații cei patru au evoluat (inclusiv din punctul de vedere al performanței în sine). Fracturarea intenționată a planurilor de evoluție a celor două cupluri – primul tot așteptându-l pe Godot, celălalt părând a se plasa pe o curbă a evoluției care se dovedești în final a fi involuție – riscă să-i provoace spectatorului senzația că se uită la două povești care n-au nimic în comun. Și, de fapt, copilul, cel de-al cincilea personaj, este cel care face legătura și între cei patru, aducându-i pe toți în aceeași poveste, dar și între personaje și exterior; copilul este cel care sparge convenția teatrală și aduce povestea dincoace de scenă.
Așteptarea unui Godot care nu mai vine este așteptarea atât de caracteristică nouă, celor care ne tot plângem astăzi că nimic nu mai este cum trebuie, dar că, undeva, cândva, ceva se va schimba. Rămâne de văzut câți dintre noi suntem capabili să ne ridicăm și să începem să ne veem de-ale noastre, să ne trăim viața și să-l lăsăm pe Godot să ne aștepte.
© Biró István
Nu închei fără să-l menționez în mod special pe Doron Tavory în rolul celui slugii/sclavului. Tavory este realmente magistral, chipul transfigurându-se efectiv de la o scenă la alta, asumarea rolului cu totul îl face aproape ireal.
Adus în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe 2018, Godot-ul celor de la Jaffa Theatre Israel a creat momentul de reflecție (atât de necesar) pe marginea unui subiect foarte delicat: cine iese învingător din războiul cu sine însuși?
Samuel Beckett – Așteptându-l pe Godot
Jaffa Theatre, Israel
Distribuția
Menashe Noy
Rassan Ashkar
Doron Tavory
Murad Hassan
Yaakov Ashkar
Regia: ILAN RONEN
Asistent de regie: Ilil Semel
Scenografia: Charly Leon, Yehiel Orgal
Costumele: Noa Dotan
