„Aristocrația. O poveste despre putere și lux în istoria modernă”. O analiză

Ellis Wasson are un doctorat în Istorie, obținut la Cambridge University. Este profesor asociat la University of Delaware, unde predă cursuri de istorie a Europei și istorie militară. De asemenea, este autorul mai multor cărți și studii de specialitate. În anul 2006, publica Aristocracy and the modern world, volum tradus în anul 2024, la Editura Corint, în colecția Istorii Urbane, coordonată de Adrian Majuru, cel care a scris și prefața cărții. Traducerea și notele aparțin Alinei Popescu.

Cartea este structurată în 11 capitole, pornind de la definirea conceptelor și diferențierea lor, realizând o contextualizare necesară observării evoluției aristocrației din modernitate până în contemporaneitate, analizând palierele definitorii, precum și etapele parcurse de-a lungul timpului, mai ales după marile evenimente ale secolului al XIX-lea și cele ale secolului al XX-lea. Sursele folosite de istoric constau în literatură de specialitate, supusă unei riguroase analize, chiar pe alocuri contrazicând, cu argumente, unele dintre tezele predecesorilor săi. Volumele folosite pentru documentare acoperă toate domeniile care definesc lumea aristocrată. De la conturarea universului în care trăiește până la detalii esențiale de viață cotidiană, ajungând la apelul memoriei asupra unei lumi apuse, în cele din urmă.

În prefață, Adrian Majuru începe expunerea prin definirea conceptului de aristocrație, pornind de la etimologia sa: aristocrația, compus din aristos (mai bun, mai înțelept, mai luminat) și cratos (putere). Așadar, pentru vechii greci și întreaga Antichitate, era esențial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni, mai luminați. Însă, pornind de la rădăcina termenului istoric se nasc anumite întrebări, care vor însoți cercetarea pe toată durata sa. În primul rând, unde se poate plasa aristocrația între cele două borne definitorii: principiile egalitarismului și rolul elitelor în modelarea societății? Era necesar ca aristocrația să se supună rigorilor și schimbărilor timpului istoric sau trebuia să rămână un pol de tradiție, o sursă de conservatorism în societățile în care deja rădăcinile sale erau adânci? Și nu în ultimul rând, care sunt, de fapt, faptele istorice care au avut puterea să zdruncine această categorie socială? La toate aceste întrebări, succint sau elaborat, răspunde Ellis Wasson în cercetarea de față.

Intervalul cronologic abordat este unul vast, pornind din secolul al XVIII-lea și ajungând până la rămășițele aristocratice din secolul XXI, cu accente deosebite asupra marilor momente cheie ale evoluției sau transformărilor aristocrației. În felul acesta, istoricul conturează și o lucrare de istoria mentalităților, a ideilor, depășind cadrul faptic, cronologic. Spațiile istorice supuse analizei sunt vaste: țările nordice, Imperiul Austro-Ungar, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Germania și Rusia, cu scurte incursiuni și în rândul aristocrației din spațiul românesc. Astfel, autorul își propune tratarea comparativă a problematicii istorice luate în discuție cu scopul de a oferi o imagine cât mai largă și obiectivă asupra metamorfozelor acestei categorii sociale.

Autorul consideră că nu există o definiție universal acceptată a conceptului de aristocrație, definițiile putând varia de la o epocă la alta, dintr-o perspectivă ideologică și o alta, însă în propria sa cercetare pleacă de la argumentul general acceptat că aristocrații erau nobili. În directă relație de cauzalitate cu atributul de nobil poate fi poziționat cel de prestigiu, iar noblețea prin prestigiul oferit a rămas trofeul suprem al ascensiunii sociale. De asemenea, de-a lungul timpului, istoricii au fost interesați să afle care mai erau și celelalte valori care puteau conferi statutul de aristocrat, dincolo de titluri sau oferirea de rang de către monarh. Aristocrații erau și mari proprietari de pământ, însă faptul că dețineau multe terenuri nu echivala în mod obligatoriu cu ascensiunea în rândul elitei. De aceea era nevoie de ceva mai mult. De educație, de rangul averilor, de cultură, de vestimentație, de coduri ale manierelor și onoarei, acestea fiind cele care rămân constante în istorie, unele au suferit modificări esențiale odată cu trecerea de la o etapă istorică la alta.

În sfârșit, este general acceptat că aristocrații împărtășeau un set de valori colective: sentimentul exclusivității, noțiuni specifice de onoare, de a fi atât unici purtători ai înaltei culturi și civilizații, cât și păzitorii interesului general […] Statutul nobiliar, însemnate posesiuni funciare, putere politică, înaltă poziție socială, stil de viață nobil și valori nobile formează un amestec de calități și trăsături care ne îngăduie să identificăm aristocrații în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, în sânul nobililor care prezentau aceste trăsături pot fi distinse varii straturi. Nu există o lumpen-elită. În acest caz, ochiului nostru îi poate lesne scăpa semnificația a ceea ce pentru contemporani era de o importanță crucială.

În toate spațiile istorice menționate la început și care fac obiectul cercetării lui Wasson definitorie a fost desemnarea titlurilor nobiliare, o oglindă a complexității societăților moderne, în ansamblul lor. În vremea l’Ancient Régime sunt conturate următoarele titluri, structurate ierarhic: prinț, duce, marchiz, conte (earl), viconte, baron, cavaler ereditar, baronet. În funcție de stat, unele titluri nobiliare erau mai des acordate sau altele deloc. Unele puteau fi lăsate moștenire, de pildă cel de prinț, altele nu se supuneau principiului ereditar. Astfel, aflăm că

cele mai importante și mai complexe erau titlurile de duce și de prinț, în parte fiindcă se suprapuneau frecvent onorurilor utilizate în sânul familiilor regale, deși suveranii aplicau, de regulă, ducilor prefixe ca arhi, mare și ereditar, ca să nu facă vreo greșeală.

În aceeași măsură, important a fi știut e faptul că nu peste tot titlurile nobiliare puteau fi acordate și femeilor aristocrate, în timp ce, în unele dintre statele amintite, femeile puteau primi titluri, asemenea bărbaților. Franța și Sfântul Imperiu Roman sunt locurile în care legea salică împiedica succesiunea la titluri pe linie feminină, în timp ce în Ungaria, Scoția, Sicilia, Napoli, Milano, Portugalia și Spania, femeile puteau moșteni ranguri înalte dacă nu existau moștenitori de parte bărbătească.

Un alt aspect definitoriu este natura amestecată a aristocrației europene. Atâta timp cât statele europene manifestau tendințe expansioniste și anexau teritorii străine, implicit și populații străine, în mod firesc, și aristocrația era stratificată, chiar pe alocuri, eterogenă. De pildă, aristocrația habsburgică nu era doar austriacă, poloneză, cehă, ungară și croată, ci era alcătuită și din emigranți veniți din alte colțuri ale Europei. O situație similară se poate identifica și în cazul Rusiei, care era patria celei mai cosmopolite dintre aristocrații, în care erau încorporați direct: lituanieni, gruzini, tătari, germani baltici și nu numai, italieni, polonezi, turci, englezi și francezi. Boemia se supune aceluiași tipar, aristocrația sa fiind constituită din germani, austrieci, cehi, spanioli, italieni, francezi și irlandezi.

Raporturile monarhiei cu aristocrația erau întotdeauna extrem de complicate și puteau varia de la acordarea de titluri la conflicte deschise, iar principala cauză era legată de supremație și putere. Monarhul se dorea unicul pol de putere, pe când aristocrația se dorea a fi întotdeauna în vârful puterii. Însă, în cele din urmă, ambele părți aveau nevoie una de cealaltă. În acest fel, curțile regale devin adevărate piețe pentru realizarea unor căsătorii reușite. La Curte se expuneau tinerii pentru prima dată public, fiind nevoiți să învețe codurile manierelor specifice. Tot acolo își găseau partenerii de viață, în funcție de statut, avere, prestigiu. Pământul și familia rămân elementele definitorii ale aristocrației. Alianța cu o familie bogată avea puterea de a restabili o dinastie, dragostea nu era un atribut al unei alianțe matrimoniale până foarte târziu.

Căsătoria era un mijloc de ascensiune socială rapidă. Modesta nobilime de țară , respectiv mica nobilime care-și câștiga banii ori puterea din comerț sau slujbă avea șansa să urce vertiginos pe culmi dintr-un singur mariaj spectaculos ori printr-o serie de căsătorii bine chibzuite. Nimic nu oferea o inserție mai rapidă în marea aristocrație. Familiile vechi erau mereu gata să încheie mezalianțe pentru câștiguri financiare.

Odată căsătoria încheiată, principala obligație a proaspetei familii aristocrate era asigurarea unui moștenitor masculin pentru a-și asigura succesiunea, dar și existența, în continuarea, mai ales acolo unde titlurile nu puteau fi oferite decât pe linie masculină. În caz contrar, se putea discuta chiar de o extincție a unei ramuri nobiliare, în absența moștenitorilor băieți. Astfel că, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, se schimbă și raportarea la copil și la educația sa. Modelul de urmat pentru familiile aristocrate, în domeniul educației, era Émile, al lui Rousseau, văzut ca un manual al unei educații mai moderne și mai indulgente. Copiii încep să fie pregătiți pentru o carieră, cea militară rămânea cea mai dorită și respectabilă, în timp ce fetelor trebuia să li se asigure o moștenire măcar modică, în caz de văduvie sau în cazul unei căsătorii nu tocmai reușite. Educația se realiza la domiciliu, în academii miliare sau în școlile laice sau religioase.

Cu toate schimbările care începeau să se reliefeze, două sunt marile evenimente ale modernității careu au avut puterea să cutremure structurile aristocratice, conducând chiar la un conflict intergenerațional: Iluminismul și Revoluția Franceză.

Ideile Iluminismului erau toxice pentru aristocrație. Cu toate acestea, urmările imediate ale Revoluției au fost mai puțin dăunătoare decât ar fi fost de presupus […] Revoluția și Napoleon au epurat vechea aristocrație de elementele sale indolente și nefuncționale și au restructurat cadrul instituțional. Tânăra generație născută între anii 1770 și 1790 privea lumea cu ochi noi și a întâmpinat noua ordine cu disponibilitate reînnoită de a-și asuma răspundere.

Schimbările apărute brusc și cu rezultate vizibile devin îngrijorătoare pentru bătrânii aristocrați, care sunt sceptici la tot ce e nou și neașteptat. Istoricul adresează două întrebări esențiale pentru acest punct de cotitură, valabile și pentru celelalte: Ce anume protejează o elită? Ce idei, obiceiuri și cultură dau coeziune unei clase conducătoare și-i hrănesc viața interioară? Transformările erau abia la început, urmând secolul al XX-lea, cu tot ce aduce nou și diferit. Primul Război Mondial prefațează noua lume. Vechea ordine cunoaște metamorfoze majore, ceea ce avea să se reflecte și asupra aristocrației. Aristocrații coboară, rând pe rând, din turnul de fildeș și încep să se implice în treburile concrete ale statului, oferă papi, desfășoară o activitate de întrajutorare a propriilor state. Vechii aristocrați sunt noii diplomați, ambasadori, negociatorii politicii externe. În raport cu instaurarea dictaturilor interbelice, aristocrația s-a manifestat diferit. Aristocrația rusă acaparează Parisul, ajungând unii dintre ei chelneri sau taximetriști, în timp ce în statele fasciste lucrurile au stat diferit pentru o bună parte a aristocrației.

Fascismul radical propovăduia distrugerea nobilimii și înființarea unui stat național fără clase sociale. Și totuși, odată ajunși la putere, fasciștii au găsit, de regulă, că era mai ușor să se împace cu aristocrația. Alianța dintre reacțiune și fascism a avut un succes deosebit în Spania și Portugalia. În Italia și Germania, ea a eșuat.

În perioada postbelică, după anii în care omenirea a cunoscut cea mai mare tragedie a sa prin genocid, Holocaust, crimele de război, la nivel social și cultural rănile își arată cicatricile. În partea europeană satelizată de URSS, marii proprietari de pământ dispar de pe moșiile confiscate în închisorile comuniste de unde puțini aveau să mai iasă, în timp ce în Occident, în marile capitale pe vremuri nobile, în anii ’50, o elegantă societate aristocrată supraviețuia la Roma, Paris, Madrid și Londra, amestecată adesea cu societatea de cafenea.

Astfel, din viața statelor în care a trăit secole de-a rândul, aristocrația avea să se mute spre finele secolului XX în cinematografie și continua să existe în marea literatură clasică a lui Tolstoi, Jane Austen, Luchino Visconti. Însă, întotdeauna memoria istorică are rolul de a păstra urmele lumilor dispărute, de a le readuce la viață din când în când, dar de a le păstra pentru totdeauna în amintire.

Cu toate că s-au retras de pe scenă în secolul al XX-lea, aristocrațiile Europei au lăsat o urmă de neșters în cultura și tradițiile noastre […] Periodic de-a lungul ultimelor decade ale secolului al XX-lea, republicile contemporane au recurs la un neașteptat fast și onoruri ca să cinstească figuri imperiale aproape uitate […] Aristocrațiile europene nu s-au bucurat de astfel de ceremonii. Ne rămân neuitatele imagini din Arca rusească a lui Sokurov și din Ghepardul lui Visconti, dar și bruma de amintiri pe care istoricii pot s-o reînvie.

Cartea lui Ellis Wasson este o cercetare temeinică despre o lume apusă, despre falduri și titluri, despre noblețe și eleganța sa, este o lucrare de referință pentru istorici, dar și o carte pentru publicul larg. Scrisă clar și argumentat, cu interpretări bazate pe o documentare serioasă, volumul Aristocrația. O poveste despre putere și lux în istoria modernă rămâne unul de referință în istoriografia internațională.

Aristocrația. O poveste despre putere și lux în istoria modernă de Ellis Wasson