Ambiguitatea – monstrul vinei de sub apă

Câte ceva despre text

Ionuț Vișan face parte din trupa Teatrului Mic din București și are deja câteva roluri importante în portofoliul personal; reșițean la origine (nu cum scrie pe site-ul Teatrului Mic), a terminat UNATC la clasa lui Gelu Colceag în 2011. În 2024 participă la atelierul de scriere dramatică susținut de Mimi Brănescu; consecința directă a participării lui la aceste ateliere este faptul că Sub apă, textul scris de el, a dat cea mai recentă premieră a Teatrului de Vest Reșița. Între timp, a făcut și scenografia la Acasă la tata, spectacol regizat de Mimi Brănescu intrat din decembrie 2024 în repertoriul Teatrului Dramatic Fani Tardini Galați.

Sub apă are ca sursă de inspirație legenda Lacului Secu, lac de acumulare antropic aflat pe râul Bârzava, cel care străbate Reșița, rolul lacului fiind și de a alimenta Reșița cu apă, dar și de a proteja orașul împotriva inundațiilor. Ionuț Vișan convertește legenda într-o piesă de teatru cu patru personaje, cu acțiunea într-un prezent cât se poate de familiar. Se simte experiența de actor în felul cum a construit trama, dar și în modul cum a reușit să pună în relație cele patru personaje, dând fiecăruia în parte trăsături și acțiuni pe cât de distincte, pe atât de individualizante. E un risc asumat să montezi textul în premieră absolută acasă, adică pentru spectatori care știu câte ceva despre legenda lacului sau ale căror destine sunt legate prin fire invizibile de lac, apa și mediul subacvatic caracteristic lui.

De la text la spectacol e (doar) apă, multă apă

În 2016, Horia Suru monta pe scena Teatrului Municipal Bacovia din Bacău Amphitrion 38 de Jean Giraudoux. Mi-am adus aminte de acest spectacol când urmăream partea a doua din Sub apă; perdelele de apă sunt prezente în ambele spectacole, din motive pe cât de diferite, pe atât de funcționale din punct de vedere estetic și cu rol semnificativ în economia spectacolului. Încă un amănunt, deloc de neglijat: cele două spectacole au scenografi diferiți, la Amphitrion 38 e Cristian Marin, la Sub apă este Adrian Damian. Regizorul și scenograful spectacolului premierei Teatrului de Vest Reșița au fost colegi de facultate (au terminat la UBB Cluj, clasa lui Miklós Bács), după absolvire fiecare urmându-și calea: Suru ajunge regizor, Damian scenograf. Horia Suru a câștigat în 2022 Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor (pentru Trilogia Minelor, Teatrul Dramaturgilor Români), Adrian Damian a fost recompensat în 2016 cu Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie. Ambii au mai multe premii și participări la festivaluri de teatru, acumulând în ani experiență considerabilă, care le-a confirmat locul în panoplia profesioniștilor, dar, sper să nu mă înșele memoria, cei doi nu au mai colaborat până acum la realizarea unui spectacol.

Adrian Damian e un scenograf foarte curajos, vizionar aș spune, care integrează perfect instalațiile media și pe cele cinetice în decorurile adesea extrem de elaborate ale spectacolelor la care lucrează. Îi plac provocările și găsește cele mai bune soluții tehnice, astfel încât spectacolul să nu piardă din punct de vedere estetic și nici actorii să nu se simtă inconfortabil. A mai lucrat decoruri în care era prezentă multă apă pe scenă, numai că spre deosebire de Casa Bernandei Alba (2016, regia Mihai Măniuțiu, Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad) în spectacolul teatrului reșițean este considerabil mult mai multă apă. În ciuda faptului că scena nu e deloc ofertantă din punct de vedere dimensional, Damian a reușit imposibilul: să-i tripleze volumul, îmbinând perfect forme și materiale din cele mai diferite. Lacul este cât se poate de prezent (fizic), între spectatori (care nu văd apa, un paradox creat voit pentru a obține efectul de legendă și supranatural) și spațiul de joc, are o adâncime de un metru, suficient cât să poate înota în ea Ana/Amara (Theodora Pintilie) și cât să poate sta ascunsă în ea mai bine de un sfert oră baba (Oana Liciu Gogu). Între lac și casă mai există un cordon de apă, dar de adâncime mult mai mică, necesar pentru obținerea efectului de „călcat apa”, dar și pentru întreținerea senzației de izolare totală a casei față de restul lumii. Senzația de adâncime și întuneric absolut este accentuată de proiecțiile video pe peretele din spatele scenei – proiecții alb-negru ale pădurii sau monstrului apei (videodesignul este realizat de Electronic Resistance).

Acțiunea are doi poli – casa și apa lacului. Spre deosebire de apă, care a ocupat toată scena, inclusiv pe verticală (ploaia din finalul spectacolului), casa pare a fi mică, prăpădită, căzută sub asediul timpului. Surprinzător, totuși, cât de multe lucruri pot încăpea într-un spațiu relativ mic, în care tatăl și fiul abia dacă încap în picioare, fără să lovească obiectele din preajmă. Hainele par multe, voluminoase și, cu toate acestea, dispar sub pat sau sub pături, ca și cum nici n-ar mai fi acolo și apar când cei doi trebuie să se schimbe. Pereții casei sunt doar rame (care devin luminoase când acțiunea o cere), efectul de gol contribuind la senzația de straniu, dar și la idee că cei doi sunt la capătul lumii, prea departe de orice altă suflare omenească, ca să mai aibă rost ascunderea. Un pat cu cadru metalic, un bufet scorojit, un godin care scoate mult fum, o masă joasă cu trei picioare și două scaune la fel de joase, făcute din bucăți de lemn nefinisate. Tonuri de gri și negru, care întrețin atmosfera de sumbru. Excelentă viziunea lui Adrian Damian pusă în slujba unui text care nu dă foarte multe indicații cu privire la locul acțiunii (nu e pronunțat numele lacului sau al satului, toate fiind numite generic lac, casă, sat, babă).

Trupa sau cum să (nu) intri la apă

Horia Suru a organizat două casting-uri pentru acest spectacol, unul la București și unul la Reșița. Am avut șansa să particip la cel organizat la București (grație disponibilității echipei de la Point), unde am văzut o mulțime de actori nu doar talentați, ci și excelent pregătiți din punct de vedere profesional. Marele meu regret (și înclin să cred că și al regizorului) este că unul din tinerii care au venit la casting n-a putut intra în distribuție dintr-un motiv foarte obiectiv – e clasa a XII-a și-i era imposibil să participe la repetiții. Pe de altă parte, e o certitudine că cei patru care au intrat în distribuția Sub apă sunt pe cât de potriviți, pe atât de profesioniști. Richard Balint, Mihai Andrei Pleșa și Theodora Pintilie nu sunt la prima colaborare cu Horia Suru, în schimb Oana Liciu Gogu, da. Richard Balint și Oana Liciu Gogu își păstrează statutul de colaboratori al teatrului reșițean, la fel și Theodora Pintilie, iar Mihai Andrei Pleșa are deja contract încheiat cu teatrul.

O distribuție excelent gândită, care funcționează impecabil. Richard Balint își asumă cu brio rolul unui personaj ambiguu din toate punctele de vedere, un tată duplicitar în atitudine, care nu-și poate asuma trecutul, chiar dacă acesta începe să-i afecteze viața fiului. Motivul pentru care au venit la casa de la marginea lacului nu este vânzarea acesteia, cât mai ales găsirea unei soluții pentru a scăpa de consecințele păcatelor tinereții. Fiul se trezește târât în povestea tatălui fără niciun preaviz și fără să aibă la îndemână foarte multe date, de aici și una din sursele conflictului dintre cei doi. Excelentă maniera lui Richard Balint de a interioriza conflictul, felul cum baleiază între iubirea necondiționată pentru fiul său și incapacitatea de a-și asuma propriul trecut, un balans continuu între excesele comportamentale generate de frica atavică că-i va fi descoperit păcatul (și de aici și frica de a fi judecat) și efuziunile sentimentale față de propriul fiu. Stângăcia îi este la îndemână, la fel cum îi este și frica de a vorbi. De cealaltă parte, Mihai Andrei Pleșa este un Samuel/Sami pe cât de natural. Dominat de spaima născută dintr-o neînțelegere profundă, alimentată și de pierderea mamei ca urmare a unui cancer la sân, Sami încearcă să facă față pornirilor caracteristice vârstei, dar și exceselor temperamentale ale tatălui. Un tandem tată-fiu pe cât de natural, pe atât de funcțional în momentele-cheie ale spectacolului.

Theodora Pintilie mai are puțin de lucru în ceea ce privește nuanțarea anumitor stări și mai ales la diferențierea Ana/Amara, dar sunt sigură că aceste aspecte se vor îmbunătăți odată cu creșterea numărului de reprezentații. Rolul/rolurile ei cer multă interiorizare, dar și o foarte bună gestionare a relației cu partenerii de scenă, ea interacționând cu toți ceilalți trei, dar din perspective diferite. Oana Liciu Gogu e încă tânără, chiar dacă are la activ peste 120 de roluri jucate pe scena Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu din Petroșani. În Sub apă face o babă atât de reală, de credibilă, încât nu-ți poți lua ochii de la ea. Se mișcă natural pe podețul de lemn, se îneacă de zici că acum își dă duhul, mânuiește cuțitul cu o naturalețe de chef de restaurant de lux, zdrobește usturoiul cu furie și câte și mai câte. Îl alintă pe Sami și-l protejează ca și cum ar fi fiul ei (pierdut în urmă cu mulți ani), se ceartă cu Ana, o caută pe Amara, dar cel mai mult contează cum încearcă să-l provoace pe Andrei, tatăl lui Samuel, să-și recunoască vina și slăbiciunea. O bucurie de personaj, tocmai pentru că e asumat în totalitate și pentru că Horia Suru a știut să-l descompună până în cele mai mărunte gesturi.

credit foto Nona Rapotan

Nu poți merge mai departe fără să-ți asumi trecutul

Cári Tibor a realizat muzica originală pentru Sub apă, asigurând astfel și dimensiunea sonoră specifică atât de necesară pentru un spectacol complet din toate punctele de vedere. O muzică care se pliază perfect pe atmosfera de sumbru născută dintr-o scenografie aparent minimalistă, dar de mare efect vizual. Un construct scenic bazat pe efectele de alb-negru, în care tonurile fac diferența și potențează conflictul. Un spectacol pe care mulți l-ar cataloga ca fiind „de artă”, eu prefer să spun că e unul în care arta și-a conservat forța. Horia Suru e la prima colaborare cu Teatrul de Vest Reșița, iar Sub apă e spectacolul prin care el și echipa lui ne arată că se poate face teatru oriunde, cu condiția asumării unui anumit nivel de profesionalism.