Cronică de DOINA MOGA
Aşa s-a intitulat concertul Ansamblului Musica Viva de la Ateneul Român din 26 februarie.
Neconvenţional titlu pentru o seară cameral/simfonică dar foarte potrivit în egală măsură pentru conţinut cât şi pentru data din calendar, care marca trecerea de la iarnă la primăvara mereu plină de făgăduinţi. Iar afişul – frumos, elegant, decent, misterios – a atras ca un magnet publicul de toate vârstele prin programul anunţat, notorietatea formaţiei şi prin povestea promisă. Nimic mai potrivit în aceste vremuri tulburi, unde doar iubirea rămâne liniştită şi stăpână pe ea.
Şi mărturisesc că pe tot parcursul celor două ore, ascultând cu emoţie şi interes povestea scrisă pe portativ, în armonii cu efecte şi combinaţii coloristice seducătoare de către compozitori celebri – toţi deschizători de drumuri – am realizat, poate mai bine ca oricând, profunzimea spusei lui Glinka, conform căreia “poporul este acela care compune muzica, noi, compozitorii, numai o notăm şi o aranjăm”. Spun asta pentru că, în cele trei lucrări prezentate, inspiraţia este de esenţă pur folclorică iar travaliul orchestral o dezvăluie în fiecare dintre ele cu o imensă diversitate melodico-armonică şi ramificaţii poetice, uneori chiar filozofice. Iar toate partiturile au beneficiat de un aranjament instrumental special, mai lărgit în cadrul primei piese (de la două instrumente la cinci) şi mai restrâns în celelalte două (de la orchestră simfonică la cinci voci), aranjament pliat pe timbrul instrumentelor interpreţilor, realizat cu ştiinţă şi simţ aparte de către compozitorul Ioan Dobrinescu, care, pe lângă acest act creativ particular lui, a păstrat esenţa, stilul, epoca şi nobleţea armonică a originalelor.
Seara a debutat cu Istoria Tango-ului de compozitorul argentinian Astor Piazzolla. Un mare muzician, virtuoz instrumentist la bandoneon, compozitor care a revoluţionat muzica de tango creând ceea ce s-a numit stilul Nueovo Tango – replică la străvechiul şi foarte popularul dans – prolific creator cu o tolbă plină de premii importante, cu multe înregistrări notabile, nemaivorbind de coloane sonore pentru filme. Fireşte că s-a inspirat din această comoară – Tango-ul, singurul gen muzical/dansant din istorie care a avut un fulminant parcurs de pe stradă, unde s-a născut, până la cele mai mari scene ale lumii. Nu degeaba a fost numit de conaţionalii lui „sentimentul care se vede/aude”. Pentru că, ascultându-l, ca şi acum, tandreţea, pasiunea, candoarea şi vulcanismul dezăgăzuiesc sentimente, relevând tocmai esenţa vieţii, iubirea. Toate astea au fost mănuşă pentru Musica Viva, care, la rândul ei şi ea deschizătoare de drumuri, a intepretat-o cu prospeţime, forţă, melancolie, mult talent şi personalitate expresivă, atât individuală cât şi colectivă.
A urmat Rapsody in Blue de George Gershwin, compozitor, pianist, dirijor american şi creatorul jazz-ului simfonic. Personal, fiind atât de îndrăgostită de toată muzica lui, din care aş aminti, pe lângă Rapsodie, Concertul în Fa pentru pian şi orchestră, Un American la Paris, opera Porgy and Bess, etc., nu vedeam posibilă nici o imixtiune în conceptul său muzical, perfect de altfel cu toate improvizaţiile sale scrise. Totuşi, reducţia la cinci instrumente, prezente pe tot parcursul serii (pian, vioară, violoncel, clarinet, acordeon), făcută ingenios de Dobrinescu, m-a lăsat să simt acel specific american Blue – melancolia iubirii – chiar dacă pe alocuri a avut de suferit visarea, prin accente puţin exagerate şi mai ales tenta solistică prea vocală a clarinetistului. Lucrarea a rămas, totuşi, cuceritoare şi pe placul auditoriului, care a apreciat, pe lângă muzică, şi calităţile interpretative deosebite ale întregului ansamblu – pianista Andreea Butnaru, violonistul Adrian Florescu, violoncelistul Florin Mitrea, acordeonistul Fernando Mihalache şi clarinetistul Ciprian Melente – şi tălmăcirii lor de excepţie, dată de stăpânirea şi mânuirea până la contopire cu instrumentele.
După pauză, Musica Viva, formaţia camerală pe care o urmăresc cu interes, apreciere şi preţuire crescândă aproape de la înfiinţare, a dat viaţă uneia dintre cele mai frumoase lucrări ale muzicii universale, respectiv Şeherazada de Nikolai Rîmski-Korsakov, cu cele patru părţi ale ei, care în original, au avut fiecare un titlu. Mai târziu, însă, compozitorul le-a eliminat, dând astfel posibilitatea imaginaţiei ascultătorului să-şi creeze singur tablourile din fantasticul povestirii. După cum singur mărturisea: “eu doream numai atât, ca auditoriul, în cazul în care îi va plăcea lucrarea mea ca muzică simfonică, să rămână cu impresia că este indiscutabil o povestire orientală, cu nenumărate minuni de basm şi nu pur şi simplu piese cântate la rând, care au ceva teme comune”. Având astfel dezlegare chiar de la compozitor, Ioan Dobrinescu s-a dezlănţuit plenar, asigurându-i o paletă foarte largă de culori timbral-armonice, îmbinând şi împletind în mod fericit insinuările orientalelor idei. Ba chiar am remarcat şi două pasaje de geampara sau geamală, ceea ce a punctat dorinţa compozitorului. Totul a sunat frumos, asigurând formaţiei o sonoritate de orchestră (lucru foarte rar) şi oferind, în acelaşi timp, membrilor ei posibilitatea etalării întregii lor game de calităţi şi virtuţi, de o rarisimă complexitate, fiecare deţinând secrete interpretative foarte particulare. Pianista, liderul formaţiei, a fermecat ca de obicei cu agilitatea tehnică, claritatea sunetului, spontaneitatea trecerii bruşte de la o dispoziţie la alta, în funcţie de partitură, prin modul de a face ca fiecare notă să aibă strălucirea ei, care s-a integrat perfect în discursul emoţional – frumoasă subliniere a dialogurilor, expresivitatea-i aparte, echilibrul perfect între sentiment şi realitate. Violonistul Adrian Florescu a interpretat partitura cu sunet sigur, curat în zona acută, cu agilitate tehnică şi un dezvoltat simţ al ritmului. Clarinetistul Ciprian Melente, a exploatat întregul evantai de calităţi ale instrumentului, pe care îl stăpâneşte şi îl exprimă printr-un discurs armonios. Violoncelistul Florin Mitrea a emoționat cu sunetul amplu, bine condus, cu imperceptibile glissando-uri, cu arcuşul sigur şi vibrato-ul lui specific, acoperind pe alocuri sunetul atât de cald, particular lui, ca şi fiorul lui temperamental. Acordeonistul Fernando Mihalache a adus prin tehnica şi participarea sa afectivă o pată de surprinzătoare culoare în armonia timbrală a celorlalte instrumente, modelând discursul său cu mlădieri şi tehnici din alte zone ale muzicii dar bine integrate aici.
Toţi soliştii şi toţi cei din ansamblu, prin cunoaştere şi profesionalism, au dat partiturilor ce este al lor de drept, şi anume farmec, mister, rezonanţă de visare, lăsând să plutească în aer forţa, frumuseţea şi eternitatea iubirii, sentiment care în toate vremurile a fost şi va rămâne stăpână pe ea.
Prin afiş, program, prezenţă, interpretare, Musica Viva a subliniat în acest concert de la Ateneul Român mai bine ca oricine, că în epoca lucidităţii trebuie să fii romantic. Acesta e secretul, pentru că contrastele se atrag, nu?
Ar mai fi şi o foarte originală Codă, compusă din faptul că, după încheierea concertului, în frumoasa rotondă a Ateneului, s-a stat la coadă pentru o fotografie cu afişul singur sau cu persoanele în cauză lângă el, eu nefăcând excepţie. Şi asta spune multe.
