Diferența dintre model și erou – note pe marginea unui spectacol

Venisem la spectacol după o săptămână destul de încărcată și nici prin cap nu-mi trecea ideea de a scrie. Am din ce în ce mai des momente în care vreau să mă bucur de ceea ce văd și nimic mai mult, așa am intrat în sala de spectacole, detașată. Cum nu eram la primul spectacol din seria Jurnal de România (le-am văzut pe cele de la TNB, Constanța și Teatrul German din Timișoara), n-a fost nevoie să caut să înțeleg tiparul după care s-au croit monologurile, în schimb mi-au sărit în ochi virgulele lipsă din textele proiectate pe peretele scenei, unele erori de exprimare și niscaiva confuzii create de anumite referințe la unele evenimente (unul din actori pomenește de concertul lui Michael Jackson, cel din 1996, care n-a fost primul susținut în România, ci al doilea).

Când vorbim de teatrul documentar mi se par foarte importante toate aceste aspecte, tocmai pentru că subiectele puse în discuție sunt foarte sensibile, cele mai multe țin de istoria recentă și oralitatea viciază mult din ceea ce se cheamă conservarea datelor (folosesc cuvântul conservare în sensul în care se utilizează în psihologie, când vorbim de etapele procesului de memorare). În altă ordine de idei, îmi este foarte greu să înțeleg de ce în echipele care au realizat de-a lungul anilor spectacole de teatru documentar nu se regăsesc sociologi și/sau psihologi, care să acorde consultanță în special pe partea de metodologie (a cercetării) și sau organizare (coerentă dpdv științific) a informațiilor care fac subiectul montărilor. Consultarea jurnaliștilor de investigație și studierea dosarelor din arhive nu suplinește deloc absența acestor specialiști, după cum nici experiența personală nu poate genera efectul de mulțime, dimpotrivă generalizarea pripită (ca viciu de argumentare) afectează negativ întreg produsul artistic. Pentru cineva care are ceva preocupări în domeniul științelor umaniste e cel puțin deranjant să observe rostogolindu-se generalizări de genul „fac parte dintr-o generație care..” sau „generația mea…”, sintagme care survin adesea în mijlocul unei succesiuni de amintiri personale (despre conceptul de generație vorbim cu altă ocazie). Poate că un dramaturg/o dramaturgă cooptată în echipa de realizatori a spectacolului ar fi adus un plus de coerență „discursului” teatral.

Am urmărit monologurile actorilor cu un entuziasm care se diminua odată cu trecerea timpului, începusem să mă uit și la ceas, când aud vocea Mihaelei Runceanu care însoțea proiecțiile cu István Téglás de la repetițiile pentru spectacol; el joacă în Disco ’89: cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu, spectacolul intrat în repertoriul Teatrului Apollo111. A intrat dezinvolt, cu o ținută cu adevărat de scenă și care i se potrivește perfect (măsură, croi, materiale folosite, cromatică). Încep să se succeadă imaginile, recunosc câteva cadre din Hedwig and the Angry Inch, un mai vechi spectacol de-al lui, jucat pe vremuri la Point și, surpriză, două fotografii, două portrete realizate de Mihaela Tulea. Știu perfect și când a fost realizat setul de fotografii (au legătură cu un interviu pe care i l-am luat pentru bookhub.ro) și m-am bucurat să-i observ grija pentru detaliu. Faptul că în suita de imagini proiectate pe peretele scenei în timp ce monologa s-au regăsit și fotografii ce țin de cariera artistică mi-au orientat atenția instantaneu și m-au făcut să caut și arta din spatele vorbelor. Da, lui István Téglás îi place să fie actor, îi place să fie pe scenă și asta s-a văzut inclusiv în felul cum și-a construit propriul monolog. La el am văzut și altceva decât poveste(a personală). A nu se înțelege că minimalizez mărturiile actorilor care fac parte din trupa Teatrului Masca și a căror experiențe profesionale nu sunt neapărat din categoria celor mai fericite. E trist să povestești după 20 de ani de teatru doar amintiri pe care le vrei uitate, sau măcar convertite într-un fundament pentru o schimbare (în bine). Pot găsi explicații plauzibile pentru faptul că în toți acești ani niciunul n-a găsit puterea să provoace schimbarea, să se facă auzit sau să ridice mâna și să spună ce-l doare; dar găsesc foarte greu explicații la fenomenul de uniformizare și blazare care a afectat o mulțime de artiști, pentru că asta anulează însuși statutul de artist. Poate că și despre asta ar trebui vorbit pe îndelete, undeva, cândva. De altfel, tot István Téglás pune în discuție, răspicat, cum știe el să o facă, problema credibilității: cum să iau în seamă un actor, activist civic, vocal în spațiul social, când el joacă și în spectacole bulevardiere? E aici o problemă mult mai profundă, legată de manipulare(a maselor) și formele de dezinformare, care au legătură și cu statutul profesional: nu spune nimeni să nu iei atitudine vizavi de o problemă a comunității, dar ai grijă și la cum o faci și, mai ales, la felul cum se proiectează aceste ieșiri în spațiul public asupra carierei profesionale. Impostura și ipocrizia sunt cel mai ușor de detectat și, da, până unde despre bani e întrebarea care face diferența.

Monologul care a încheiat spectacolul, cel al Marei Bugarin, m-a făcut să-mi dau seama că în tot spectacolul s-a făcut o confuzie între doi termeni, care pentru mine nu sunt sinonimi: erou și model. Da, avem nevoie de modele, ele ne ajută să ne orientăm în viață, să ne proiectăm trasee personale etc. Eroii au alt rol în viețile noastre și nu știu cât de sănătos este să ne identificăm 100%. Fiindcă și Voicu Aaniței și Dragoș Stoica au făcut trimiteri la muzicile pe care le ascultau în copilărie, mă folosesc de un exemplu din acest domeniu: când devii fanul unui cântăreț vezi în acesta un erou, mai ales la vârste mici. Ajungi să te îmbraci ca el, să mănânci ca el, să te visezi stând la masă cu el etc. Ei bine, cântărețul este eroul copilăriei. Modelul e altceva și răspunsul la întrebarea „care e modelul tău în viață” apare abia în adolescență, dacă nu chiar în tinerețe. Americanii au transformat eroii în sursele fabricilor de rețete de succes și aici găsim una din cauzele pentru care în librării găsim foarte multe cărți din sfera motivaționalelor și a marketingului carierelor de succes.

Actorii din distribuția Jurnal de România. #AiciSeViseazăLaSchimbare sunt din generații diferite, dar între cel mai în vârstă și cel mai tânăr nu e o diferență într-atât de mare, încât să se evidențieze niște diferențe de atitudine socială (implicare socială), formație intelectuală ori raportare la un set de valori sociale specific. În schimb, se observă clar o degradare a limbii vorbite, la cei foarte tineri vocabularul e mult mai sărac, cu multe expresii generatoare de stereotipii și aproape golite de emoție. Monologurile au aceeași structură și sunt construite pe tiparul scenariului de film: replici/propoziții scurte, dar care au nevoie de o susținere imagistică. În cazul filmului avem o succesiune de cadre care e departe de orice statism, în cazul spectacolului creat de Carmen Lidia Vidu avem o proiecție de fotografii din arhivele personale, fără nicio ilustrație sonoră.

Spectacolul e o experiență utilă pentru cei care vin la teatru în căutarea unor răspunsuri, dar și o posibilă platformă de dezbateri pentru actori – ce și cum trebuie schimbat sau de ce trebuie schimbat ceva în statutul actorului contemporan sunt doar dintre întrebările care ar putea genera astfel de dezbateri. Nevoia de dialog există, e cât se poate de concretă, rămâne să și cultivăm, cu o singură condiție: să nu uităm că dialogul este expresia socială a democrației. Adică a acceptării diferențelor, dar și a normei/normativului ca formă de supraviețuire a comportamentului prosocial. Dar în același timp, genul acesta de spectacole pot genera și o altă dezbatere, care aparent n-are legătură cu subiectul: de câtă artă este nevoie ca să încadrezi o producție artistică în sfera spectacolului de teatru? Mai avem nevoie de teatru ca artă în viețile noastre sau transformăm cea de-a șaptea artă în instrument de intervenție socială?

Jurnal de România. #AiciSeViseazăLaSchimbare – Teatrul Masca