Valérie Perrin este o scriitoare născută în Franța, debutând în literatură cu romanul Duminicile iubirilor pierdute (tradus în limba română la Editura Litera). S-a remarcat imediat, câștigând Booksellers Choice Award. Următorul roman, Apă proaspătă pentru flori, s-a impus în toate topurile literare, a fost tradus în peste 3o de limbi, inclusiv în limba română, la aceeași editură și a câștigat Premiul Maison de la Presse. Romanul Trei s-a bucurat și el de mare succes, iar în anul 2024, scriitoarea franceză publica Tata, volum tradus în 2025, în limba română de Andreea Năstase sub titlul Viața ca un film, la Editura Litera, în colecția Folio.
Încă de la primele sale romane, Valérie Perrin și-a construit o voce inconfundabilă în literatura universală prin complexitatea poveștilor care îi ies de sub penel. Ramificațiile narative, personajele ale căror vieți sunt întotdeauna complicate, întâmplările care răstoarnă de fiecare dată ordinea prestabilită, toate acestea oferă scriiturii sale originalitate. Aspect evident și în romanul de față, Viața ca un film, al cărui acțiune poate duce cu gândul la o expresie apropiată titlului, viața bate filmul, iar în acest volum o face cu succes. Acesta este un roman social, dar și un roman biografic, deoarece urmărește cu minuțiozitate construcția vieții unor personaje de la vârste fragede până la finalul existenței, astfel putându-se identifica și nuanțele bildungsromanului. Timpul se succedă secvențial, departe de a fi liniar, acesta se rotește ca o spirală, realizându-se un joc impecabil între prezent și trecut, trecut și prezent. Trecutul devine un plan secundar, amintirile, rememorările, explicațiile pe care ni le oferă unele dintre personaje pentru a ne face cunoscute anumite întâmplări, ne poartă dintr-un plan temporal în altul, fără a simți înălțimile și căderile. În ceea ce privește firele narative, în acest volum există o extraordinară ramificație, ceea ce transformă romanul într-o scriere complexă, nefiind deloc facil să înmănușezi toate perspectivele fără a le pierde de sub control. Pe de o parte, existența lui Agnès, personajul care ne va dezvălui prin căutările sale o întreagă lume, pe de altă parte, enigmatica viață a mătușii Colette, cizmărița a cărei viață a fost, fără îndoială, de film, Blanche, Jean și Hannah, legăturile dintre ei și marele secret pe care l-au ținut o viață întreagă, circarul și traumele produse, prin violență, celor apropiate lui, oribilele acte de pedofilie și existențele distruse ale unor copii deveniți adulți, filmul și magia creației sale, toate frumos armonizate în secvențe fără cusur. Acțiunea romanului se desfășoară pe durata unui an și zece zile, din 21 octombrie 2010 până pe 31 octombrie 2011, timp suficient pentru ca destinele să fie răstălmăcite, secrete să iasă la iveală, identități noi să fie dezvăluite și reconstruite.
Totul începe cu un telefon prin care Agnès, nepoata lui Colette Semptembre, este anunțată de decesul mătușii sale, mătușă despre care știa că murise cu trei ani în urmă. Lucrurile încep să devină confuze, Agnès fiind nevoită să plece la Gueugnol, locul în care trăia Colette și unde deținea cizmăria la care lucrase toată viața. Numeroase semne de întrebare se nasc în jurul acestei morți, cea de-a doua a mătușii sale. De câte ori poate muri un om și câte secrete se pot ascunde în spatele unei aparente normalități? Sunt întrebări care vor domina romanul până la final. Despre Agnès știm că este scenaristă și regizoare, cu o pauză profesională pentru a se reașeza personal după divorțul prin care a trecut, mamă a adolescentei Ana, care a moștenit dragostea pentru pian de la bunicul său. Reîntorcându-se în locul în care obișnuia să își petreacă vacanțele, Agnès avea să pășească spre o nouă dimensiune a existenței sale. Își reîntâlnește prietenii de demult, casa mătușii care ascunde între pereții săi numeroase secrete, străzile pe care obișnuia să meargă nestingherită. Recunoașterea corpului lui Colette se transformă într-o scurtă reflecție asupra vieții și morții, asupra a ceea ce mai rămâne din fiecare la final.
Un corp, acoperit de un cearșaf de aceeași culoare ca pereții, e lungit pe o masă sub un halo de lumină rece, între gri și albastru. Medicul legit mă salută și se ridică. Sunt incapabilă să scot o vorbă. Fața ei, gâtul ei, umerii. A slăbit puțin. A îmbătrânit. E moartă. E rece. Are ochii închiși. Tenul ei frumos nu mai e decât o mască de ceară. E ea, fără să fie ea. Dar e ea. O recunosc. Căpitanul mă întreabă dacă sunt sigură. Încuviințez.
Copilăria lui Colette a fost extrem de grea. O fetiță dornică să devină învățătoare, dar pentru familia căreia școala nu era o prioritate, ci munca de la fermă era viitorul. Având încă doi frați, dintre care pe Jean, copilul de care se va îngriji toată viața, o mamă complet lipsită de iubire și sensibilitate, un tată dispărut mult prea devreme. Colette este trimisă să învețe o meserie, cu o valiză goală, era doar un copil de 12 ani. Însă, deși nu a reușit să își îndeplinească visul ei, se va ambiționa să îl susțină pe cel al fratelui său pentru care luptă să devină un mare pianist, ceea ce se va întâmpla, ajungând să cânte pe marile scene ale lumii. Colette este construită ca un om simplu, generos și extrem de iubitor, dar distantă și secretoasă, în același timp. Singura iubire pe care o cunoaște o va trăi în liniște, suferind pentru cel pe care îl putea iubi doar de la depărtare. Este capabilă să aline dureri, să se sacrifice pentru ceilalți până într-acolo încât să își însceneze propria moarte, renunțând la tot ce iubea. Însă, întrebarea rămâne, cine era îngropat în mormântul său? Cititorii vor afla spre finalul romanului atunci când multe ies la iveală.
Agnès, nepoata de 38 de ani a lui Colette, este la rândul ei un personaj complex. Părăsită de soț pentru o altă femeie, aceasta își pierde pentru moment simțul orientării în propria existență. Încă îl iubește și o doare noua lui relație, nu mai poate scrie. Se refugiază în casa mătușii sale de unde începe să fie urmărită pas cu pas de Soudoro, un criminal care a distrus sau a sechestrat viețile tuturor celor care l-au înconjurat. Bătrânul, dar încă vigurosul fost proprietar de circ pornește pe urmele femeii, intrând chiar în locuința mătușii sale, simțind pentru Agnès ceva ce nu își poate explica, ceva ce simțise doar pentru propria mamă pe care o pierduse când era foarte mic. Acesta va juca un rol cheie în roman, trasând legături între prezent și trecut, fiind o punte între acele timpuri și cele de acum.
Trebuie să încetez să-mi mai plâng de milă, să-mi mai pun cenușă în cap. Trebuie să mobilizez forța voioasă care mă însuflețea odinioară. Acea voioșie care m-a caracterizat atât de mult timp. Acea furie care mă făcea să înjur ca un birjar, și pe aceea trebuie să o regăsesc. Mișcă-ți fundul, Agnès, mișcă-ți fundul. Nu se poate să fi pierdut tot. Ceea ce era în mine trebuie să fi rămas acolo. La fel ca ochii mei, mâinile, gura, pântecul. Nimic nu s-a schimbat. Nu se poate să fiu goală pe dinăuntru. Trebuie să pun niște muzică. Să deschid ferestrele, să spăl totul la mașină. Să curăț bine gresia. Să vorbesc cu mătușa mea. Cu glas tare, înainte s-o ascult pe ea de pe casete.
Multe lucruri se pot lăsa moștenire, însă Colette alege să îi lase nepoatei sale un dar neașteptat. Înregistrări pe mai multe casete în care îi povestește tot trecutul, al ei, al tatălui său, al întregii familii și, mai important, adevărul despre propria sa mamă, un adevăr care va redefini întreaga identitate a lui Agnès. Aceasta ascultă toate casetele și înțelege atât de multe lucruri care deveniseră obscure, cad multe măști, trecutul se dezvăluie în toată splendoarea sa. Vocea lui Colette o însoțește pretutindeni, continuă să o aibă în grijă. Noile informații nu sunt ușor de însușit, o aruncă pe femeie într-un con de umbră și sub o ploaie de întrebări, despre familie, despre ea, de unde vine și încotro se îndreaptă?
E miezul nopții. Am ajuns aici pe 22 octombrie. În trei săptămâni, viața mea s-a schimbat. Valiza cu casete stă cuminte la piciorul patului. Casetofonul e pe noptieră. Mi s-a repartizat camera 7. O cifră norocoasă. Încui de două ori. Da, Paul. Încui de două ori. Asta am făcut când a plecat Pierre, acum trei ani, și acum am de gând să deschid toate ușile. Trebuie să reinventez viitorul astfel încât să fie grandios. Astfel încât cei dispăruți să mă poarte spre ceruri senine. Sunt nerăbdătoare să o strâng pe Ana în brațe.
Personajele construite de Valérie Perrin duc toate mari traume cu sine, dureri din copilărie, abandonuri, lipsa iubirii, singurătatea, un viitor ratat sau distrus de cei pentru care răul e aerul pe care îl respiră. Fiecare, în felul lui, este ciuntit de o întâmplare sau un șir incomensurabil de întâmplări. Istoria sau ceilalți oameni rănesc atât de profund încât de multe ori nu te mai poți ridica de la pământ. Într-o clipă, complet neașteptat, viața personajelor se schimbă și realizează că au trăit în necunoscut. Chiar și criminalul din roman, Sudkovski, a ajuns așa din cauza unei drame, pierderea mamei sale care a ales să se sinucidă decât să mai trăiască sub imperiul terorii cu soțul său violent. I-a păstrat fotografia mamei, intactă, în portofel, acolo unde nimeni nu avea voie să umble. Nu a moștenit blândețea ei, ci animalitatea tatălui, hrănindu-se cu suferința și moartea provocată celor din jur. Dar ce alină mai mult decât poveștile puse pe foi? Agnès nu va mai scrie scenarii, ci literatură. Împreună cu prietenul său, Lyèce, fac marea promisiune a vindecării prin scrierea câte unui roman. Astfel, vor ști că au ajuns la final și că, de aici înainte, au dreptul să fie din nou fericiți.
Trăim cu toții cam aceleași lucruri. Bineînțeles, există evenimente neprevăzute, loviturile destinului, norocul și ghinionul, prosperitatea și sărăcia, conflictele, religiile, dar în general suntem cu toții sortiți să trecem prin aceleași momente. Legăm relații cu părinții, cu frații și surorile noastre, cu prietenii, cu vecinii. Învățăm din cărți în copilărie; imaginile, poezia, istoria și geografia; tabla înmulțirii; conjugarea verbelor a fi și a avea; învățăm să înotăm, să pedalăm, să întâlnim alți oameni, să alegem, să muncim, să călătorim, încercăm să ne construim viața împreună cu cineva […] Mai ales să dansăm.
Viața ca un film este un roman complex și savuros, în același timp, o poveste de cursă lungă, o călătorie în lumea personajelor, dar și în propria existență. O amplă reflecție despre viață și moarte, traumă și identitate, iubiri pierdute și vindecare. Valérie Perrin a reușit, din nou, să scrie o carte inoubliable.
Viața ca un film de Valérie Perrin
Editura: Litera
Colecția: Folio
Traducerea: Andreea Năstase
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 640
ISBN: 978-630-342-587-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
