Altfel despre gustul prieteniei (și al dragostei): după ce ghearele au lăsat un fel de urme (după suflet!)

Aproape (neo) gotic, aproape (rouge &) noir, Doina Roman se întoarce la o dragoste mai veche, Poezia. Poate dacă Stephen King ar începe să scrie poeme, ar suna precum în „Linie continuă”:

„Dragostea a lăsat un bilet de adio/ pe banda continuă a drumului:/ doar o vagă protuberanță-n asfalt… / atât simți dacă mângâi șoseaua,/ o urmă de azi pe mâine,/ un mesaj care se va șterge dacă trec două camioane./ Să nu rămână stingher și necunoscut, pun deasupra o placă grea de la dezmembrări și ciment, mult ciment./ Acum te cutremuri, îți clănțăne dinții,/ plângi, te tăvălești, scrii râuri de poeme triste, te ia cu leșin, se strică amortizoarele camioanelor./ Acum dâmbul de beton îți rupe picioarele, îți strică vertebrele și îți saltă capul ca o minge./ Acum îmi place, se vede de la etajul șapte,/ e un început de vale a morților,/ dar nu spune nimic despre mine…/ dragostea asta.” (p.9) Aluzia este la romanul „Christine” de King, dar aici ar fi altfel de triunghi (poate nu numai) amoros, dar la Doina Roman bântuie… Poezia… narativă, cu o Poveste sau chiar mai multe pe fundal, desigur, de dragoste, precum subliniez mai jos!

Strugațkian (scriind despre proze sa S.F., am numit-o sora cea mică a fraților Strugațki), o vedem pe… Lună: „…te vei vedea, clar, pe tine,/ cum mănânci clătite calde și pufoase/ acolo, în deșertul ăla de piatră,/ iar toți ai tăi vor sta în jurul tău, ținând în mâini/ clătite aburinde/ în timp ce pe Lună va începe să ningă/ și să se simtă mirosul pădurii de brazi…”

Pariul său liric este Viitorul (este aproape normal la o scriitoare de S.F. & Fantasy, ca să nu spunem chiar „anticipație”!), chiar dacă… din gara misterioasă care apare într-un poem nu mai pleacă niciun tren. Viziunile sunt aproape mistice (este aproape normal ținând cont de ce religii fascinante imaginează autoarea în romanele sale!):

„…lumea plânge în hohote, toți vor să mă atingă,/ femeile se împing să aprindă lumânări din ochii mei, îmi cer să le sărut pântecul/ și să-l fac să rodească…/ și-mi rup veșmintele, și nu se rușinează/ că mă lasă goală…/ apoi, îmi smulg aripile de zahăr candel/ și râd.”

Erotismul este însă, probabil, punctul forte al manuscrisului, cu tensiuni generate de forțe misterioase, ca în fantasticul sud-american:

„Sigur dezmierdam o poartă de intrare în trupul tău,/ o poartă primitoare ca floarea de migdal,/ arcuită moale și umedă după care să te pierzi./ Sigur în seara aceea s-a întâmplat ceva,/ peste drum, râul se umflase peste măsură,/ se uita la noi ca la o pradă,/ sigur încerca să ne digere sau căuta/ poarta de intrare în noi.”

Deși există și un existențialism amoros cam amar, precum în Come taste the happiness! Sau în „Taci. Dă-mi ciocanul și piroane de opt” ori „Aproape apocalipsă” (pe care-l văd cântat de „Iris” sau „Cargo”: „Și vine o zi când vinul nu mai e vin,/ când cei care știu să scrie scriu pe ziduri,/ și nici acolo nu-i mai citește nimeni…”

Ludicul (poate à la Marin Sorescu, invocat) îndeamnă spre dialog continuu, spre teatru de „kartier”, unde Iubirea va suna de două ori, pisica de pe acoperișul fierbinte va fi o panteră amintind de Nastassja Kinski în „Poporul felinelor”, tot ludicul chemând la fugă de… poezie („Eu nu sunt poet!” se aude din când în când), o „întâlnire de gradul patru” fiind de neuitat, exemplar pentru arta poetică propusă… La fel de non-conformistă, „Declarația de dragoste a macazului către șeful de gară”, un text cumva vișniecian…

Dar iată „Întâlnire de gradul patru”:

„Ea nu era pământeană,/ respira iarba: o făcea fuioare pe nări, se așeza pe scăunel cu furca în brâu,/ apoi o trăgea pe fus. O adulmeca și o așeza în lada de zestre, la sare./ El purta o pereche de ochi albastru cu fire de piatră vânătă, avea barbă de trei zile, cât să pară bărbat auriu roșcovan./ Ea a scos din ladă un melc bătrân cu plete albe,/ care a vorbit în toate limbile galaxiei./ El a privit-o pe sub gene, carnea lui a tresărit/ când ea l-a atins acolo unde trebuia să fie inima și a vibrat ca bobul care încolțește și face spic, dar și-a făcut cruce cu limba în gură,/ că deja intrase în pământ până la glezne…/ când a clipit albastru din ochii lui, piatra vânătă intrase în pământ până la brâu,/ iar ea respira iarba de pe capul lui/ și o făcea fuioare pe nări.” (p.28)

Ca o paranteză, însăși Doina Roman nu prea… pare pământeană, dar, desigur, aceasta este altă poveste sau altă poezie, ca să nu spunem altă felină!

În contrapunct, oarecum, o precizare aparte pentru un poem aproape de… „Duminica” sufletelor, un imn minor pentru prietenie:

„Numele voastre de copii” (p.42) este intitulat și cuprinde… necuprinsul: „O să mă întorc/ unde voi erați posibili,/ calzi și aproape îngeri./ O să mă întorc/ să mai simt o dată/ gustul prieteniei,/ un alt fel de dragoste:/ nejurată, neîntinată, nesilită,/ dată de Dumnezeu/ când a făcut lumea fecioară./ O să mă întorc/ să vă apăr de îndoieli/ și să ne iertăm/ unii pe alții/ pentru că nu mai suntem.”

În altă ordine de idei, sunt niște poeme pentru „Țara uriașilor” (și pentru zmei precum într-un misterios poem sarcastic, o… invitație!), în care un Jack mai crede în poezia vrejului magic, în care se șoptește că, precum și în cazul rețetelor, și poemele pot fi citite de-a-ndoaselea:

„Tăierea picioarelor/ e la fel ca smulsul aripilor/ când vrei să te duci pe tine/ și nu știi cu ce,

și nu știi unde,/ cu cine,/ cum/ și de ce…/ și tai, și smulgi,/ și schilodești adevărul/ până te încape,/ până crapă/ strâmt,/ scurt,/ strâmb,/ șters.”

Câteodată, ca în „Una și cu una”, Doian Roman este post-falstaffiană, umorul domniei sale necesitând evidențiere: „Eram săraci,/ ne mestecam unul pe altul/ la cozile pentru lapte,/ foamea tăcea,/ iar noi ne sărutam până nu ne mai simțeam gustul,/ până înțărcam dragostea/ și îi creșteau dinții de carne./ După aia s-a terminat,/ s-a hrănit cu noi/ singură…

acum e grasă, e la casa ei./ Singură.”

Bref, este și meditație asupra Poeziei, asupra rostului ei, se observă auto-referențial că poezia poate fi găsită unde nici nu gândești, finalul este punere în abis, oarecum nietzschean: „Mi s-a acrit de poezie,/ domnule./ Și mie de dumneata,/ doamnă./ Atunci, să ne spunem adio,/ domnule./ Adio, doamnă,/ poezia mea.”, pios omagiu, poate, dispariției recente a lui Jane Birkin, nemuritoare în duetul cu Serge Gainsbourg, Je t’aime moi non plus!

Așadar, Doina Roman nu se întoarce la Poezie numai cu lapte și miere, titlul cărții este sugestiv, se dă târcoale literar-feline, cu unduiri erotice paradoxale, dar și cu sclipiri de doliu și, dacă vreți, de regret, când este vorba de spirit șansonetist, gândul alunecând în păcat, pardon, și spre Edith Piaf!

Oricum, chiar dacă este vorba și despre un fel de metafizică a regretului, nu se regretă nimic. Bucuria întâlnirilor cu cuvintele potrivite, mici și mari este contagioasă, Doina Roman este dresorul care trebuie pentru leopardul care pândește cititorii: știe când să le dăruiască libertatea tuturor!

Leopard cu dresuri de mătase neagră de Doina Roman