„Alo? Albert Einstein la telefon” de R.J. Gadney (roman)

Traducere din engleză de Mihnea Gafița

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019

„O nestemată literară.“ — Ian McEwan

Alo? Albert Einstein la telefon este povestea unei prietenii de ordinul fabulosului și a unei vieți memorabile. Acest roman plin de bună dispoziție, farmec și emoție acoperă aproape un secol de istorie a Europei și prezintă sub o altă lumină omul din spatele mitului Einstein.

— Alo? Albert Einstein la telefon.

— Cine? – întreabă vocea de fată de la celălalt capăt al firului…

— Îmi pare rău, zice fata. Probabil c-am greșit numărul.

— Nu, deloc, n-ați greșit numărul, zice Albert.

În ziua în care împlinește șaptezeci și cinci de ani, pe 14 martie 1954, Albert Einstein răspunde la telefon, în locuința sa din Princeton, New Jersey. De la celălalt capăt al firului, o liceeană de șaptesprezece ani, Mimi Beaufort, își cere scuze – „Probabil c-am greșit numărul“. „Nu, deloc, n-ați greșit numărul“, îi răspunde Einstein. Din acest schimb de replici ia naștere o minunată prietenie, care durează până la moartea omului de geniu, survenită după un an. Este doar una dintre prieteniile evocate de R.J. Gadney în romanul de față.

Scriind la timpul prezent și făcând uz de corespondența și fotografiile lui Einstein, R.J. Gadney reușește perfect să contureze viața trecută a fizicianului, universul academic în care acesta se manifesta, să-i redea meditațiile cu privire la bomba atomică și la propriul rol în construirea ei și, desigur, căutările pentru a formula o lege aplicabilă întregului mecanism al universului. De asemenea, îi pune în valoare șarmul considerabil și tandrețea față de prieteni. Este o carte și savantă, și ușor de citit.

„Dintr-o biografie atât de bine documentată, cu arta sa de romancier desăvârșit, R.J. Gadney creează o ficțiune stranie și luminoasă, o nestemată literară perfect și meșteșugit cumpănită între adevărul istoric și faptele imaginate cu afecțiune. Iar finalul îți face sufletul să freamăte.“

Ian McEwan

„Un portret și lămuritor, și neliniștitor al unui mare om, pus în contextul vremii sale.“

Guardian

„O carte incitantă care se adaugă la canonul biografiei ficționalizate.“

Evening Standard

„Romanul este un adevărat model în felul său; concis, cu mult umor și plin de viață.“

Times Literary Supplement

R.J. Gadney, scriitor, artist și profesor universitar, s-a născut în 1941 la Cross Hills, în Yorkshire, Marea Britanie. A studiat Literatura Engleză, Artele Frumoase și Arhitec­tura la Colegiul Sfânta Ecaterina de la Cambridge. În 1970 a devenit preparator cu jumătate de normă la Colegiul Regal de Artă, iar mai târziu, cel mai tânăr prorector din istoria Colegiului. A conferențiat la Oxford, Cambridge, Harvard, Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg și Academia de Arte și Științe din Moscova. Este autorul mai multor scenarii pentru televiziune, al unor articole apărute în periodicele Spectator, London Magazine și Evening Standard și a publicat câteva romane polițiste și de aventuri. Bestsellerul Alo? Albert Einsteinla telefon (Albert Einstein Speaking; Humanitas Fiction, 2019) a apărut în 2018.R.J. Gadney a murit în luna mai 2018, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani.

*****

-Fragment-

Princeton, New Jersey,14 martie 1954

— Alo? Albert Einstein la telefon.

— Cine? – întreabă vocea de fată de la celălalt capăt al firului.

E dimineaţa zilei în care Albert împlineşte şaptezeci și cinci de ani. Stă aşezat la biroul său de lucru, de la etajul întâi al căsuţei sale de pe strada Mercer, de la Princeton, dând paginile unui album de fotografii pe care scrie, cu litere în relief, argintii:

Albert Einstein Sammelalbum

Îşi apasă mai tare pe ureche receptorul de plastic al telefonului Western Electric.

— Îmi pare rău, zice fata. Probabil c‑am greşit numărul.

Are un accent de Boston, preţios.

— Nu, deloc, n‑aţi greşit numărul, zice Albert.

— Nu? Îmi daţi voie, domnule, vă rog, să vă întreb: ce număr aveţi?

— Nu ştiu…

— Nu ştiţi ce număr de telefon aveţi? Sunteţi Albert Einstein. Cum se face că omul de ştiinţă cel mai cunoscut din lume nu‑şi cunoaşte propriul număr de telefon?

— Niciodată nu memora ceva ce poţi căuta într‑o carte, zice Albert. Sau, şi mai bine, pune pe altcineva să caute în locul tău.

Fire de tutun incandescente se împrăştie din pipa lui din lemn de erică peste o scrisoare de la fizicianul german Max Born. Albert le stinge cu palma.

— Foarte bine, domnule, zice fata. Îmi pare rău că v‑am deranjat.

— Nu m‑ai deranjat câtuşi de puţin, domnişoară. Câţi ani ai dumneata?

— Şaptesprezece.

— Eu împlinesc azi şaptezeci și cinci.

— Serios? Şaptezeci și cinci… nu e puţin lucru. La mulţi ani!

— Mulţumesc. Mi‑ai făcut un cadou minunat de ziua mea.

— Un cadou?

— Ai creat o problemă filozofică interesantă. Ai greşit numărul. Dar e greşit pentru dumneata numărul meu. Pentru mine, e numărul corect. Iată o încurcătură de‑a dreptul bizară. Cum te numeşti?

— Mimi Beaufort…

— De unde suni?

— De unde stau, din apropiere de Princeton.

— De unde stai, vasăzică – şi locuinţa dumitale stabilă unde este?

— La Greenwich, comitatul Fairfield, în Connecticut.

— Frumos loc, îl ştiu. Oare ai de gând să mă mai suni?

— Dacă sunteţi cu adevărat Albert Einstein, vă mai sun. Sigur că da.

Albert îşi răsuceşte între degete mustaţa stufoasă şi albă.

— Caută‑mă în cartea de telefoane.

Piciorul său drept se scutură şi saltă. Montul i se ridică şi‑i coboară grăbit. I se contractă muşchii gambei. Albert nu este câtuşi de puţin conştient că piciorul său e capabil de mişcări atât de rapide.

Pufăind absent din pipa umplută cu tutun „Revelation“, un amestec făcut special de Philip Morris şi Casa de Windsor, Albert stă cu ochii aţintiţi la felicitările şi telegramele stivuite pe birou şi pe celelalte mese, chiar şi pe pupitrul de lemn pentru partituri. N‑are nici cea mai vagă idee de la cine le‑a primit.

Sunt şi telegrame de felicitare, de la oameni pe care‑i cunoaşte personal: Jawaharlal Nehru, Thomas Mann, Bertrand Russell şi Linus Pauling.

Se foieşte pe scaun, incomodat, sâcâit de durerea pe care o resimte la ficat.

Deschide numărul din The New York Times, unde găseşte citată, în pagina cu editorialul, opinia lui George Bernard Shaw, că istoria îi va reţine numele lui Albert drept egalul unora ca Pitagora, Aristotel, Galilei şi Newton.

Pe scaune, pe scrinuri de mahon, pe diverse măsuţe, tronează lucrări academice de la Institutul de Studii Avansate al Universităţii Princeton, şapirografiate în mod special, pentru a‑i fi supuse atenţiei – lucrări de la matematicieni, fizicieni, arheologi, astronomi şi economişti. Un stativ cu pipe din acelaşi lemn de erică stă lângă mai multe suporturi de creioane, în faţa unui gramofon cu discuri de vinil, cele mai multe cu muzică de vioară şi pian, de Bach şi Mozart.

Einstein şi Helen Dukas, la un concert la Marea Sinagogă din Berlin, în 1930

Patru portrete sunt atârnate pe un perete. Unul este al lui Isaac Newton. Un altul, al lui James Maxwell, ale cărui lucrări Albert însuşi le‑a descris ca fiind cele mai profunde şi mai fertile din câte a cunoscut fizica de la Newton încoace. Un al treilea este al lui Michael Faraday. Şi al patrulea, al lui Mahatma Gandhi^[1]. Mai jos de portrete, se află emblema înrămată a religiei jainiste, imaginea‑simbol a religiei nonviolenţei.

Albert se uită la scrisoarea primită de la Born: „Eu cred – afirmă Born – că idei precum certitudinea absolută, acurateţea absolută, adevărul final etc. sunt născociri ale imaginaţiei, care s‑ar cuveni să fie inadmisibile în orice domeniu al ştiinţei“.

— De acord, zice Albert pentru el însuşi.

„Pe de altă parte – continuă Born –, orice afirmare a probabilităţii este fie corectă, fie greşită, din perspectiva teoriei pe care se bazează. O asemenea destindere a gândirii – Lockerung des Denkens – mi se pare a fi cea mai mare binecuvântare pe care ne‑a dat‑o ştiinţa modernă.“

— Foarte bine, murmură Albert.

„Deoarece credinţa într‑un adevăr unic şi în faptul de a fi unicul său posesor constituie cauza primă a tot răului din lume.“

— Că bine zice Born, îşi spune Albert. Are perfectă dreptate.

Pendula sa preaiubită, stil Biedermayer, bate ora zece. Când se termină cele zece bătăi, Albert zâmbeşte în sinea lui: F = L + S.Frieden entspricht Liebe und Stille. Sau: P = I + L. Pace egal Iubire plus Linişte.

Dincolo de uşa biroului unde se află Albert, secretara sa internă, care‑i face şi menajul, Frau Helen Dukas, aşteaptă ca pendula să termine de bătut ora exactă. Nu‑i place deloc ce l‑a auzit pe Albert spunând la telefon adineauri: „Oare ai de gând să mă mai suni?“

„Ai de gând…“ = o altă admiratoare, numai bună să‑l facă să piardă timpul.

Intră în birou şi aduce, odată cu ea, şi un iz de camfor. Albert şi‑a propus de mult s‑o informeze că: „Acest compus organic, C₁₀H₁₆O, e neplăcut“. Dar niciodată nu şi‑a putut face suficient curaj să‑i şi spună.

Frau Dukas deschide obloanele verzi ale ferestrei principale a biroului cu mişcări smucite, zdroncănitul având menirea să sune ca o mustrare. Fereastra dă spre sălciile plângătoare, arţarii şi ulmii de pe strada cu nenumărate frunzişuri, din suburbii.

Lui Albert, lumina soarelui face să‑i curgă ochii. Şi‑i şterge cu dosul palmei şi clipeşte.

Severă, înaltă şi zveltă, Frau Dukas este originară din sud‑vestul Germaniei, fiica unui negustor germano‑evreu. Mama ei era din Hechingen, oraşul de unde se trăgea şi cea de‑a doua soţie a lui Albert. Ca secretară şi păzitoare a castelului său în ultimii vreo douăzeci și cinci de ani, şi‑a fixat scopul în viaţă de a‑i asigura lui Albert o existenţă liniştită.

În casa de pe strada Mercer, dormitorul ei şi cel al lui Albert sunt alăturate – numai o baie le desparte. Există şi un mic studio cu dormitor, păstrat pentru Margot, fiica vitregă a lui Albert, când vine să‑i viziteze. Şi un altul, care a fost al surorii lui Albert, Maja – decedată acum patru ani.

— Cine era persoana cu care vorbeai? – vrea să ştie Frau Dukas.

— O domnişoară pe nume Mimi Beaufort. Mi‑a plăcut vocea ei. Din Bostonul onorabil şi vechi. De unde provin fasolea şi codul, şi‑alde Lowell vorbesc numai cu‑alde Cabot – şi, presupun eu, cu‑alde Beaufort. La Dumnezeu, sunt toţi numai urechi.^[2] Crezi că poţi afla cine este?

— Te‑a sunat din greşeală, şi‑acum vrei să‑ţi aflu eu cine este?

— Da, exact. Cine n‑a făcut în viața lui o greşeală n‑a încercat niciodată nimic nou.

— Te superi dacă‑ţi spun că n‑ar mai trebui să‑ţi pierzi timpul?

— Helen… Kreativität ist das Resultat verschwendener Zeit. Creativitatea este ce rămâne de pe urma timpului pierdut. Află cine este această Mimi Beaufort. Caută‑i numele în anuarul telefonic de la Greenwich, Connecticut. Şi adu‑mi, te rog, o cană de ciocolată fierbinte.

Albert poartă nişte papuci de piele roasă, fără şosete. Cămaşa lui ponosită, descheiată la gât, lasă la vedere un maiou albastru, cam uzat.

Frau Dukas îi înveleşte picioarele cu o pătură. Se minunează:

— Niciodată n‑am văzut atâtea felicitări la un loc.

— Ce‑o fi de felicitat? Aniversările sunt nişte automatisme. Oricum, zilele de naştere sunt pentru copii – şi se şterge o dată în plus la ochii apoşi, a căror lucire contrastează cu încreţiturile şi ridurile frunţii. Adaugă: Am şaptezeci și cinci de ani. Nu întinerim nici unul.

Îşi umple iar pipa cu tutun „Revelation“ din cutia de tablă, după care şi‑o aprinde. Un norişor de fum se ridică în spirală.

— Te rog, Helen, adu‑mi cana de ciocolată fierbinte.

— Fiecare lucru la vremea lui.

— Ce ai în mână, Helen?

Frau Dukas îi întinde o fotografie de ziar, cu norul‑ciupercă al bombei atomice care a distrus Hiroshima în ziua de 6 august 1945.

— Nişte copii de şcoală din Lincoln, Nebraska, te roagă să le dai un autograf pe asta. Eşti gata să le semnezi pe aşa ceva?

Învăluit în fumul de pipă, Albert se uită abătut la poză.

— Dacă trebuie…

— Mă duc să‑ţi aduc, atunci, cana de ciocolată fierbinte, zice Frau Dukas, de parcă i‑ar făgădui o recompensă.

Ea pleacă, iar el rămâne singur şi semnează pe fotografie: A. Einstein, 14 martie 1954.

După care, scoate o foaie de hârtie şi se pune pe scris:

„140.000 de suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, iar alte 75.000 au suferit leziuni care s‑au dovedit fatale, din cauza rănilor, arsurilor şi radiaţiei gamma. La Pearl Harbor, câţi oameni au murit? 2.500, mi se spune. Şi poetul britanic Donne zice că: «Moartea oricărui om pe mine mă împuţinează, pentru că fac parte din omenire; de aceea, niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul; pentru tine bate». Lumea occidentală e mulţumită – da, mulţumită. Eu nu sunt. Lucrurile minunate pe care le înveţi la şcoală sunt operele multor generaţii, create prin efortul entuziast şi truda nesfârşită ale fiecărei ţări din lume. Ele ţi se pun în braţe, ca fiind moştenirea ta, şi trebuie s‑o primeşti, s‑o cinsteşti, s‑o sporeşti, iar într‑o bună zi, cu bună‑credinţă, să le‑o pui în braţe copiilor tăi. Numai aşa noi, muritorii, atingem nemurirea, prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun.“

Frau Dukas revine cu ciocolata fierbinte. Albert îşi mai îndeasă nişte tutun în pipă, făcându‑i semn cu mâna secretarei să ia loc. Zice:

— O scrisoare, te rog… Helen, către Bertrand Russell – şi începe să dicteze: „Sunt de acord cu schiţa dumitale de propunere, că perspectiva speciei umane este una sumbră, fără precedent. Omenirea este în faţa unei alternative clare: fie vom pieri cu toţii, fie va trebui să ne înarmăm cu o măsură anume de bun‑simţ.“

Pendula bate sfertul de oră. Albert continuă:

— „Aici se află, deci, problema cu care venim înaintea dumitale, dură, cumplită, inevitabilă: vom ajunge să‑i punem capăt speciei umane, sau va renunţa omenirea la război? Oamenii nu vor să aibă de‑a face cu această alternativă, pentru că războiul e‑atât de greu de abolit. Cu sincere salutări, Albert Einstein.“

Îşi dă jos unul dintre papucii vechi, scoate o pietricică de granit dintre degetele piciorului şi o depune pe scrisoarea de la Born.

— Mi‑a plăcut vocea domnişoarei de la telefon. M‑am gândit la relativitate. Când un bărbat stă lângă o fată drăguţă timp de o oră, i se pare că doar un minut a trecut. Dar pune‑l să stea pe o plită încinsă timp de un minut – i se pare mai lung decât orice oră. Asta înseamnă relativitatea. Mimi Beaufort… Remarcabil acest nume – Beaufort.

— De ce? – se interesează Frau Dukas, pe un ton care sugerează că nu găseşte nimic remarcabil în acel nume.

Întorcându‑se către fereastră ca să cântărească jocul petelor de lumină de soare pe frunzele copacilor, Albert zice:

— Înseamnă „frumoasa fortăreaţă“.

Vederea unui grup de negrişori, care se joacă la soare, îi provoacă un zâmbet.

Şefului grupului cântă:

— „Mămica mea, care stă…“

Restul grupului cântă:

— „Unde stă?“

La care, cântă cu toţii la unison şi scutură din şolduri:

„Ei, stă‑ntr‑un loc de‑i zice Tennessee.

Sări în sus, Tenna din Tennessee.

Ei, n‑am fost eu nici la colegiu,

Nici la şcoală n‑am prea fost.

Da’, dacă‑mi spui să dau din fund,

Păi, dau, frăţioare, ca un prost.

Vino‑ncoace, du‑te‑ncolo, una‑două,

Vino‑ncoace, du‑te‑ncolo, una‑două.“

Albert se ridică anevoie în picioare şi se pune pe nişte mişcări de boogie‑woogie^[3], de el însuşi inventate. Ţinându‑se cu spatele către Frau Dukas, îi spune:

— Notează, te rog, şi asta: „Rămân prejudecăţi de care eu, ca evreu, sunt pe deplin conştient; dar ele sunt prea puţin importante, în comparaţie cu atitudinea pe care o adoptă albii faţă de concetăţenii lor cu pielea mai închisă la culoare. Cu cât mă simt mai american, cu atât această situaţie mă doare mai tare. Nu pot scăpa de sentimentul complicităţii la ea decât dacă o dau pe faţă.“

— Asta cui trebuie să‑i fie trimisă? – vrea să ştie Frau Dukas.

— Mie, Helen. Mie. Ca să‑mi reamintesc mie însumi.

^[1]. Mohandas Karamchand Gandhi (1869–1948), zis Mahatma („Marele Suflet“ sau „Venerabilul“) Gandhi, lider al mişcării de obţinere a independenţei Indiei față de Imperiul Britanic, promotor al nesupunerii civice nonviolente.

^[2]. Aceste rânduri parafrazează un poem scurt al oculistului John Collins Bossidy (1860–1928).

^[3]. Denumire dată unei muzici dansate, caracteristice pentru comunităţile afro‑americane, care au introdus‑o în anii 1870. Genul a devenit popular mai ales în anii 1920.