Alexandru-Florin Platon – „Corpul politic” în cultura europeană: din Evul Mediu până în modernitate

Una dintre metaforele vehiculate de discursul modern despre societate și organizarea ei este aceea a „corpului politic”, care implică echivalența dintre principiile care structurează corpul uman și organizarea politică a societății. În jurul acestui concept și-a gândit și scris Alexandru Florin Platon cartea „Corpul politic” în cultura europeană: din Evul Mediu până în modernitate, editată de Polirom și apărută în 2017.

Domnul Alexandru Florin Platon este, de peste 30 de ani, profesor la Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. A fost decan al Facultății și director executiv al Centrului de Studii Europene al Universităţii. Cartea care face obiectul intervenției noastre este, după cum însuși autorul spune, rezultatul unei cercetări de aproape zece ani. Tema se încadrează în specificul cu care și-a obișnuit studenții, generație după generație, prin cursurile pe care le predă, mereu înnoite, mereu mai dense, mereu cu un aer proaspăt: istoria mentalităților; metafora corpului în cultura medievală occidentală; istoria ideilor politice în Occidentul medieval; concepţii, mituri, simboluri şi ritualuri de legitimare a puterii în Occidentul medieval; forme de legitimare şi reprezentări ale puterii în Europa medievală: concepţii, mituri, ritualuri şi simboluri; imaginarul politic şi formarea identităţilor europene.

Parcurgerea cărții „Corpul politic” în cultura europeană: din Evul Mediu până în modernitate devine palpitantă și atrăgătoare (deși, complicată dacă cititorul nu este familiarizat cât de cât cu numeroasele concepte uzitate și, mai ales, cu domeniile – teologie, filosofie, lingvistică, istorie – specios abordate) pentru că fiecare pagină promite să ne lămurească asupra discursului care conține semnificația metaforei la care recurge autorul. Fiind purtați de la o epocă la alta și de la o societate la alta, suntem puși în situația de a înțelege că opțiunea autorului pentru a imagina societatea ca un corp nu vine dintr-o necesitate de ordin retoric sau, oricum, nu vrea să fie doar o figură de stil reușită, care poate să-i permită să plaseze evenimente și ani în economia lucrării, ci ea implică o înțelegere filosofică a naturii istoriei însăși. Ideile care reliefează analogia corporală au fost, de-a lungul timpului, divergente sau chiar opuse, asta pentru că metafora „corpului politic” a concentrat în sine conotații foarte diverse.

Profesorul ieșean face o istorie de câteva secole a organizării social politice a Europei, dar nu în mod direct, așa cum suntem obișnuiți în istoria factuală, ci urmărind continuu semnificațiile pe care le-a avut metafora „corpului politic”. Astfel, dacă avem curiozitatea să parcurgem capitolele acestei lucrări dense și complexe, constatăm că modul în care discursul teologic influențează credințele și reprezentările (se face aici distincție între spațiul creștin Occidental catolic și cel Răsăritean ortodox) despre corporalitate are efect și asupra felului în care este gândit și perceput statul ca formă de organizare politică.

Astfel, metafora „corpului politic” a fost inspirată de ideea că omul rezumă în sine, ca o lume în mic, nivelurile de existenţă ale realității materiale, ale Universului, de unde și conceptul de om-microcosmos. Dacă universul ar fi cuprins oarecum în trupul uman, așa cum s-a spus încă din Antichitatea grecească, atunci există o corespondență între elementele din imediata noastră apropiere și părți ale trupului omenesc, atât de des întâlnite la nivelul limbajului uzual, în expresii de genul „la picioarele munților”, „limbă de pământ”, „în sânul naturii” etc.. Mai mulți autori (Gilbert Durand, Muriel Goigou, Francesca Rigotti, James W. Fernandez) au văzut în acest fenomen „dovada structurării antropolologice a imaginarului social” și a faptului că trupul „ar fi un arhetip al universului nostru imaginal” (p. 18).

Dar analogia dintre corp și politică a suportat înțelegeri și asocieri diferite din Antichitate și până astăzi. În perioada clasică greacă și romană, gânditorii împărtășeau o schemă de gândire comună; adică, viața omului și cea a comunității erau „expresii ale aceleiași realități atotcuprinzătoare – natura (physis)”. Un exemplu relevant este credința stoicilor că trupul omului reprezenta structura fundamentală a lumii, „singura care putea revendica o existență (ontos)”. Prin urmare, „constituția” umanului și „constituția” politicului erau gândite împreună, fiind componente ale naturii. Conceperea lor ca realități diferite – biologică și socială – și separarea lor s-a produs târziu, în modernitate, astfel încât expresia „corp politic”, „pe care noi o interpretăm ca o metaforă reușită, constituia, pentru înaintașii noștri, (…) o realitate ce nu avea nimic paradoxal” (p. 19).

Autorul crede că expresia „corpul politic” poate fi explicată dacă ne amintim dictonul lui Aristotel, care afirmă despre om că ar fi un „zoon politikon”, animal politic. Cele mai cunoscute interpretări au evidențiat o anumită specificitate a ființei umane oglindită de capacitatea lui de „a trăi laolaltă” (politic), superior și complex în raport cu toate celelalte viețuitoare. Dar profesorul ieșean propune o altă perspectivă, punând accentul pe om ca aparținând regnului animal. Adică, „prin modul comunitar în care trăiește, omul nu se deosebește, esențialmente, de alte viețuitoare, fiind solidar cu acestea prin inserția comună în lumea atotcuprinzătoare a naturii” (p. 20). Mai mult, autorul accentuează importanța viziunii asupra lumii-ca-natură, ceea ce a permis grecilor să reprezinte cosmosul ca un organism viu, dar și ca o construcție politică, așa cum statul a fost descris ca o ființă vie.

Profesorul Platon caracterizează drept stranie analogia dintre corp și organizarea politică, dar admite valabilitatea ei datorită concepției despre ființa umană a medicinei hippocratice, care ar fi influențat hotărâtor geneza acestei particularități.

Omul era considerat în arta medicală a vechilor greci drept o entitate analogă naturii, fiind adică alcătuit ca toate ființele vii și ca universul. Înțelegerea statului ca un organism viu și deci realizarea confluenței dintre medicină și politică poate fi observată atunci când Alcmeon din Crotona (un pitagoreic) a folosit termenul isonomia cu sensul de egalitate juridică, pornind de la termenul medical ce descria echilibrul dintre cantitățile contrare constitutive corpului (umedul, uscatul, caldul, recele etc.). De asemenea, la Tucidide, care s-a folosit de termenii medicinei hippocratice (amestecul, separația sau echilibrul dintre „umorile” trupului) atunci când a vrut să vorbească despre forța sau slăbiciunea polisului. Autorul acestui volum amintește pe cei mai importanți dintre gânditorii antici (Platon, Aristotel, Galenus) care au făcut o asociere între corp și stat, și faptul că ei au avut un limbaj asemănător și aceeași metodă de cunoaștere, pentru că, atunci, ceea ce noi numim filosofie, medicină, politică, matematică etc. făceau corp comun, erau înțelese laolaltă, se topeau una în alta. Cu toate acestea, medicina antică se referea la materialitatea trupului și la cât este el de conectat la univers, încât un medic bun era obligat să aibă cunoștințe de astronomie, despre vreme și anotimpuri, ca să evalueze corect starea de sănătate a unui om și să recomande tratamentul cel mai potrivit (a se vedea în acest sens Platon, Gorgias, Republica, Legile sau Aristotel, Herodot, Tucidide, tragediile grecești).

Trebuie spus că evocarea imaginii „corpului politic” nu avea în antichitate valoare retorică actuală. De altfel, expresia ca atare nici nu a existat în vocabularul vremii, dar ea ne este sugerată de metoda analogică de interpretare a lumii. Spiritualitatea medievală a preluat simbolistica sub care era perceput corpul, dar i-a asociat și o semnificație superioară derivată din credința în Întrupare și Înviere. Din antichitatea greco-romană s-a transmis la creștini ideea de om ca microcosmos, atât de mult agreată în Occident. Însă, Grigorie de Nyssa a interpretat-o ca limitativă, în sensul că el vedea omul superior acestei lumi pentru că el a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului (Facerea I, 26). Măreţia omului ar veni (pentru teologii creștini răsăriteni, de exemplu Grigore de Nazianz sau Maxim Mărturisitorul, atât de influent în Evul Mediu Răsăritean), sau din ceea ce este el chemat să devină: dumnezeu. Acesta este motivul pentru care, în spațiul medieval românesc, nu a existat un cuvânt pentru „ficțiunea juridică numită stat, ceea ce i-a împiedicat (pe români) să-l gândească ca o persona ficta, în maniera unui corp politic sau corp politic mistic, așa cum s-a întâmplat în Occident” (p. 293). Pentru că omul transcende ordinea creată, în spațiul spiritualității Răsăritene s-a realizat o legătură directă între „trupul lui Hristos” (Biserica) și „corpul politic”, în sensul că împăratul bizantin era considerat el însuși un „corp politic”. Un singur argument în acest sens este practica prin care cineva era delegitimat ca deținător al puterii: mutilarea feței. Așa s-a întâmplat și în epoca postbizantină, în Moldova, pentru a fi descurajat Nicolae Spătarul Milescu să facă demersuri pentru a ajunge domn, i s-a crestat nasul. Un domn nu putea avea defecte fizice; trupul frumos era văzut ca un atribut fundamental al „maiestății”.

În creștinismul Apusean, însă, Biserica (după expresia autorului, „corpul organic paulin”) s-a „regăsit” în „corpul politic”, mai ales în componenta sa mistică. Astăzi, departajările sunt foarte limpezi, una e Biserica și altul e Statul; în Evul Mediu, însă, – ne precizează profesorul Platon – termenii corpus Christi și „corpul politic” nu indicau două realități teologico-politice, ci „două reprezentări concurente, care își disputau întâietatea în cadrul aceluiași corp” (p. 310). Adică, au existat adepți pentru fiecare reprezentare, care, în timp, s-au constituit în tabere mai mult sau mai puțin evidente – spiritualul (sacerdotium) și temporalul (regnum) – care s-au luptat pentru întâietate. La identificarea monarhului cu statul s-a ajuns, în Occident, mult mai târziu decât în Imperiul Bizantin – în Anglia, după războiul civil dintre Parlament și rege, secolul al XVII-lea, și, odată cu Revoluția franceză, în Franța (1789). După această dată, însă, și-a făcut apariția noțiunea de „corp al națiunii” (care aparține lui Emmanuel Joseph Sieyès, sec. XVIII), care se substituia „corpului politic medieval”, dar care avea și rolul de a reactualiza o însușire fundamentală a vechiului „corp ecleziologic”: unitatea.

Imaginarul corpului nu a încetat niciodată, până aproape de vremea noastră, să fie tributar sau măcar apropiat de interpretările medicale, atât de des folosite în Antichitate și, apoi, în Evul Mediu. Chiar și în perioada modernă, imaginarul medical s-a constituit într-un veritabil discurs, care a propus un set de cadre în care să fie înțelese formele vii ale naturii, considerată o realitate atotcuprinzătoare și coerentă. Dar odată cu apariția concepției mecaniciste despre Univers, în prima parte a secolului al XVII-lea, lumea a fost interpretată prin prisma proprietăților Universului văzut deci ca un mecanism uriaș, funcționând după o serie de legi care puteau fi aplicate și lumii. Componentele vizibile și invizibile ale lumii sunt compuse – conform acelei concepții – asemenea unor mecanisme care pot fi dezmembrate, descompuse până la fibră pentru a putea fi studiate. Nu există lucru pe lume care să nu poată fi supus unei asemenea analize, care își analiza rezultatele pe baza a trei principii: omogenitatea, uniformitatea și simetria. Această interpretare avea la bază desprinderea de perspectiva creștină despre facerea lumii și despre legile care o fac să funcționeze. Prin Leviathan-ul lui Thomas Hobbes, ipostaza organicistă a „corpului politic” a continuat să existe, dar prin substituire, într-o formă artificială, „non-naturală”, în acord cu perspectivele vremii asupra lumii: corpul mecanic reprezintă marea mutație înregistrată de analogia dintre corp și organizarea politică în secolul al XVII-lea” (Dietmar Peil). Sunt descrise apoi, „corpul regal” și „corpul republican” pentru a se ajunge la „corpul națiunii”.

Câteva referințe la spațiul românesc medieval ne vorbesc despre reprezentările aproape absente ale organizării politice asemănătoare restului Europei. Abia la începutul secolului al XIX-lea, a fost identificată evocarea metaforică a organizării politice, într-o lucrare a lui Dionisie Elesiarhul. Ionică Tăutul, inspirat de lecturile operelor gânditorilor iluminiști, a descris statul ca o „mașină” sau „organ mihanicesc”.

Ca o concluzie, autorul subliniază că existența, în istorie, a unei coincidențe între imaginea corpului pentru organizarea socială, prezența difuză a imaginarului medical și rolul referențial al naturii în mentalul elitelor instruite din diverse epoci, nu e cauzată de hazard. Toate aceste elemente independente au contribuit, într-un fel sau altul, la definirea concepțiilor organiciste despre lume. Chiar și constructele biologice despre societate sau teoriile etniciste și rasiale (din secolele XIX-XX) par să-și aibă resursa în acest filon cultural. Mai mult, componentele lui au supraviețuit rezidual până astăzi ori s-au combinat în multiple formule, prin reciclare și prelucrare, pentru a concepe o formă sau alta de stat, societate sau națiune, care au avut, la bază, aceeași idee: „natura-ca-model-de-organizare-a-lumii”. Iar această idee ne servește la a înțelege rostul cercetării și scrierii lucrării „Corpul politic” în cultura europeană: din Evul Mediu până în modernitate. Autorul afirmă că, înțeles astfel, fenomenul pe care l-a descris el ajută la înțelegerea felului în care se produce schimbarea în istorie; adică, nu doar, de pildă, prin revoluție, ci și printr-o necontenită „metabolizare” a tradițiilor, prin care date ale altui timp se adaptează unui fond nou, pentru a se reconfigura în organisme sociale, economice și politice, cu o funcționalitate nouă. Astfel încât, ceea ce în istorie este considerat nou reprezintă, în fapt, rezultatul unui proces de reinterpretări succesive, „întemeiate pe o configurație deja existentă” (Paul Ricoeur). Numai înțelegerea în aceeași cheie l-a făcut pe Mihai Eminescu să recunoască în mersul lumii că „toate-s vechi și nouă toate” (Glossă).

Istoria mentalităților, înțelegerea unor instituții sau fenomene în cheie metaforică și istoria ideilor politice necesită, ca domenii de cercetare, o aplecare mai atentă, chiar afectuoasă, spre om ca unul dintre factorii care generează evenimente, dar, mai ales, interpretări și discursuri. Căci însăși accesarea unei analogii și imagini simbolice pentru organizarea socială și politică oferă posibilitatea receptării unor înțelesuri mai adânci, superioare și mai complexe. Se precizează un aspect de o mare finețe, și anume că memoria colectivă reține interpretarea pe care omul o dă unui fapt, eveniment sau lucru, și nu faptul în sine, pentru că „nicio cultură, fie ea primitivă sau sofisticată, embrionară sau entropică, nu poate funcționa în afara unor reprezentări specifice despre corpul membrilor săi (sau) despre corpul ipostaziat al ansamblului social cu care aceștia se simt solidari” (Teodor Baconsky).

Demersul este cu atât mai interesant cu cât credem că perspectiva propusă servește scopului final enunțat, acela, între altele, de a fi util în planul cunoașterii, pentru a înțelege și desluși prezentul. Căci rezultatele oferite de investigațiile care țintesc nu doar evenimentele trecutului, ci și fapte de viață cotidiană, mentalitate, credințe etc., scot la lumină detalii, nuanțe și elemente care explică mai profund mișcările și schimbările din istorie, care, altfel, sunt insesizabile dacă atenția este orientată numai spre faptele și evenimentele politice.

Categoria de istorici pe care o frecventează profesorul Platon este una puțin populată din cauza complexității pe care o presupune munca de cercetare. Tipul de abordare la care a apelat autorul pare, după o lectură atentă a cărții, exhaustivă. Grija pentru orice ar putea să îngreuneze sau să deturneze de la înțelegerea parcursului general este remarcabilă. Întrebări care s-ar putea ivi în mod firesc din situații aparent mărunte la prima vedere, cum sunt neînțelegerea unui concept, contextul unei problematizări, legătura de cauzalitate dintre două acțiuni, sunt întotdeauna lămurite, chiar dacă asta necesită cunoștințe de lingvistică, teorie literară și filosofie sau teologie și patristică și, de asemenea, chiar dacă asta presupune o activitate de documentare complicată, cât și spațiu generos în economia lucrării. Avem în această carte un discurs savant despre cum și-a înțeles omul organizarea statală epocă după epocă, pentru ca, în final, să beneficiem de o perspectivă care ne permite să ne explicăm prezentul.

Alexandru-Florin Platon – „Corpul politic” în cultura europeană: din Evul Mediu până în modernitate