Am început-o într-o joi. Era prea devreme să pornesc la serviciu și am deschis-o ca s-o răsfoiesc doar. Am citit nu mai mult de 15 minute, dar toată ziua m-am gândit la melci și la gărgărițe, și la cum te poate prinde o carte într-o clipă. Seara, am gătit în grabă și abia de-am mâncat, cu gândul la carte. La cină, am recomandat-o cu căldură fetei mele, căreia i-am transmis ceva din entuziasmul cititorului care a descoperit o carte bună, iar în ziua următoare, la prânz, o recomandam deja colegilor de la editură, tot cu entuziasm. Nu prea fac din astea, să recomand cărți fără rezerve sau fără nuanțări și explicații, dar aici a fost o chestiune de admirație irevocabilă, voiam să transmit emoția, să cuceresc pe alții cucerită fiind. În weekend eram deja în Papua Noua Guinee, iar duminică seara regretam că m-am grăbit să mă și întorc, terminasem de citit cartea.
Aceasta a fost scurta, dar intensa mea experiență cu Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee de Carmen Strungaru, un jurnal de viață și călătorie, o carte de aventuri, de dezvoltare personală, de antropologie, de filosofie practică și de parenting, o carte a devenirii, toate în una. Mai mult ca atât, Agutoki e un manual de empatie, perseverență, de istorie pe alocuri, dar mai ales e cartea recunoștinței: agutoki – mulțumesc!, autoarea mulțumind tuturor celor care au însoțit-o și îndrumat-o în drumul său prin viață. Și e o carte pentru toți, chiar și copiii de treisprezece ani, cum e fiica mea, o citesc cu plăcere.
Autoarea nu e scriitor, Carmen Strungaru este specialistă în etologie, știința care studiază, din perspectivă biologică, comportamentul animal și uman, a fost conferențiar la Facultatea de Biologie a Universității din București (1991-2018), iar din 1995 până în 2006 a ținut, anual, cursuri la Universitatea din Jakarta. Spune ea însăși că-i lipsește experiența de a scrie astfel de cărți:
„Poate e prea multă exaltare și romantism în mine, poate e prea puțină pricepere în mânuirea cuvintelor. Nu sunt nici critic de artă, nici scriitor…” (p.169)
Dar această lipsă este compensată anume de exaltarea și romantismul menționate, care ni se transmit, precum și de altceva, la fel de valoros: simțul umorului; un umor fin, bine plasat, cu artistică ingeniozitate, un umor mai ales autoironic, care nu face altceva decât să-ți amplifice simpatia pentru autoare, s-o facă, cu toate extraordinarele ei realizări, un om printre alți oameni, cu eșecuri, neajunsuri și complexe de care e conștientă și care, recunoscute, îți transmit un mesaj de acceptare a greșelilor și de depășire a lor – o metodă, de altfel, cu adevărat științifică. Dar, în primul rând, acest umor al autoarei face din carte o experiență de lectură deosebit de plăcută:
„Teza așteaptă pe biroul meu încă din decembrie. Susținerea are loc în mai, în amfiteatrul facultății, care se umple de lume, mai ales studenți, sub privirile mele uimite. Încerc să-mi controlez timbrul vocii și am impresia că am reușit să-mi maschez tracul, dar, la sfârșitul susținerii, unul dintre studenții adunați în jurul meu mă întreabă pe un ton serios ce-am tot avut cu șiragul de mărgele de la gât. Așa-mi trebuie dacă-i învăț prea multă etologie… E periculoasă, domnule!” (p.87)
Faptul că autoarea nu e scriitor de ocupație, nu înseamnă că nu are talent de scriitor. Am admirat concizia și precizia frazei, care transmit, odată cu conținutul informațional, și emoția care îl însoțește, conferindu-i o vitalitate greu de întâlnit la mulți scriitori de profesie.
Sunt mai multe componente care dau frumusețea cărții, dar cred că un mare rol joacă faptul că ne ilustrează cum o pasiune din copilărie devine ocupația de o viață. Iar descrierea copilăriei este, după mine, partea cea mai fermecătoare a cărții, căci autoarea pare să nu fi uitat defel cum e să fii copil, ce necesități ai și cum vezi și înțelegi lumea. Scrie despre copilărie cu o serioasă naivitate, cu sincere nedumeriri în raport cu lumea și comportamentul celor mari, cu o veselă resemnare copilărească și cu o foarte mare dragoste pentru natură. Povestirea copilăriei sună, astfel, atât de firesc și autentic încât n-ai cum să nu te simți și tu însuți copil, citind-o:
„Atunci când ai numai trei ani și ceva, să mergi la piață e o adevărată excursie! Tropăi din piciorușe, te împiedici și exact când să dai cu nasul de pământ, simți că zbori, așa, cam într-o rână, atârnată de mână mamei. “Uită-te, mamă, pe unde calci!” Mai mergi câțiva pași, cu ochii la pietrele de pe caldarâm care parcă se întrec să-ți pună piedică, și mai zărești așa, cu coada ochiului, niște pantofi, niște picioare, chiar și câte un tiv de rochie.
Mama se oprește un pic lăsându-te să-ți tragi sufletul și să-ți arunci privirea în sus. Constați că picioarele au oameni pe ele; oameni care-ți zâmbesc, îți fac semne cu mâna, îți laudă rochița și fundele din păr. Ești admirată și succesul îți dă putere să reîncepi tropăiala măruntă” (p.15).
La senzația de autenticitate participă și ilustrațiile Adelaidei Mateescu, sumare, dar expresive, care însoțesc doar fragmentele ce vorbesc despre copilărie, o formulă ingenioasă, pe care n-am mai întâlnit-o în alte cărți-jurnale și care, cu siguranță, face parte din farmecul deosebit al cărții. Desigur, în mod obișnuit pentru astfel de cărți, găsim și în interiorul acesteia fotografii din arhiva autoarei sau a altor participanți la expediția din Papua Noua Guinee, care ne amintesc că istoria e reală, nu e despre visuri care se împlinesc doar în povești. Și invers, din felul în care autoarea își descrie reacțiile la ceea ce vede pentru prima dată, la ceea ce învață despre lucruri pe care își dorea să le cunoască, ne dăm seama că starea de uimire, de surpriză specifică copilăriei nu a dispărut nicăieri, nici la maturitate, ea e dovada că dorința de împlinire a visului e la fel de vie și constituie, probabil, unul din mobilurile tuturor realizărilor cercetătoarei:
„Da, e Africa! Munții Atlas! Inima mi s-a mutat în creier, pe care-l simt pulsând ca o meduză. Deci poate fi adevărat. Este acolo, în fața mea, din ce în ce mai aproape. Nu sunt în stare să filmez, Wulf îmi ia camera din mână, filmează, face fotografii și, din când în când, se uită la mine cu îngrijorare de parcă s-ar teme să nu mă dezintegrez.
Oamenii sunt calmi, vorbesc între ei ca și cum nu s-ar întâmpla nimic deosebit. Rușii au plecat de pe punte la o bere în restaurantul vaporului. Treaba lor, dar nu e frumos! Oameni buni! Acolo, adică aici, e AFRICA!” (p.78-79)
E, în această exclamație, aceeași sinceră nedumerire față de reacția oamenilor ca și față de reacția buneilor care, în frageda ei copilărie, se panicau când găseau casa plină de melcii sau de lăcustele pe care le aduna din apropierea blocului și le aducea în apartament.
Nu în zadar insist asupra motivului copilăriei în cartea lui Carmen Strungaru, pentru că este acolo o vădită intenție de a arăta importanța pasiunii unui copil, de a o lua în serios și de a o cultiva. Realizările mari încep cu pasiunea din copilărie, pare să ne spună autoarea, care se adresează, spre sfârșitul cărții, direct părinților:
„Simt nevoia să mă adresez părinților. Din câte am putut constata într-o viață destul de lungă și de bogată în experiențe, pasiunea este un lucru rar, dar nici pe departe atât de rar precum se crede. Se manifestă de la vârste destul de mici, cel puțin la unii copii, și depinde într-un mod hotărâtor de noi, adulții din jurul lor. Este foarte păgubos să pornești cu ideea că ”har nu are ăla mic ce-i place” și că noi, părinții, trebuie să-l îndrumăm să o ia pe calea cea bună. Echivalează cu retezarea penelor de zbor ale păsărilor domestice de teama de a nu-ți pleca din curte” (p.237).
Vorbind atât de mult despre copilărie, să nu uităm că totuși cartea este, în primul rând, despre o experiență destul de neobișnuită, o expediție a unor cercetători în câteva sate locuite de triburi papuașe, din Papua Noua Guinee. Prin însăși conținutul ei atât de special, prin descrierea vieții de zi cu zi a papuașilor, a obiceiurilor lor, dar și a interacțiunii dintre oameni din civilizații foarte diferite, cartea poate capta interesul oricărui cititor; mie mi-a adus aminte, în multe privințe, de cartea lui Margaret Mead, Coming of Age in Samoa, doar că pentru noi, românii, cartea Agutoki are un avantaj evident: experiența e povestită de o româncă, care a crescut și s-a format în condiții istorico-geografice, politice și sociale care nouă ne sunt familiare și care înțelege, așadar, stereotipurile și felul nostru specific de a vedea lucrurile, care, așadar, știe cum să ne povestească anume nouă experiența sa. Poate de asta aveam impresia că vedeam cu ochii mei papuașii și simțeam pe pielea mea cum se simte autoarea în interacțiunea nu doar cu ei, ci și cu cercetătorii din occident. Nu înseamnă că volumul nu ar fi interesant străinilor sau nu ar putea fi înțeles de ei – dimpotrivă, cred că lor le-ar fi de două ori interesant, pentru că ar descoperi, astfel, pe lângă Papua Noua Guinee, și România socialistă bunăoară. Relatările despre condițiile în care se făceau cercetări în România în perioada socialistă sunt suficiente și relevante, în această carte, și consider că, inclusiv datorită acestui aspect, de contribuție la istoria științei, ar putea trezi interesul unui cititor străin. Sunt sigură că cartea va fi tradusă.
Nu aș vrea să vă dezvălui ce am aflat despre Papua Noua Guinee din carte, căci nu ar fi corect să vă diminuez surpriza, dar tot voi lăsa un fragment aici, cu unicul scop de a vă intriga și a vă pune pe gânduri:
„Nici vorbă de lipsă de interes din partea părinților, ci de o cu totul altă concepție despre viață, despre ce poate și ce trebuie să fie și să facă un copil. La școala din Kaduaga merg numai câțiva dintre copiii Tauwemei. E prea departe și apoi sunt multe lucruri de văzut și de învățat acasă.
Trăiesc în grupuri mixte și eterogene, cei mici învață în mod firesc de la cei mai mari decât ei, prin imitație și prin încercare și greșeală. Nimeni nu sare să-i corecteze la fiecare pas și, din câte costat, e mult mai puțină competiție între ei decât în clasele noastre de școală primară.
Da, ăsta cred că este un punct foarte nevralgic al sistemului educațional al lumii “civilizate” care-i ierarhizează pe cei mici într-un mod stupid, după cât de bine fac cerculețe și bastonașe pe caiete. Ierarhizarea și alimentarea aceste competiții “între egali” (ca vârstă) continuă până la facultate, când deja e prea târziu să mai repari ceva și când o eventuală “scuză” – ce sună mai degrabă a reproș – ar putea fi că celălalt e mai în vârstă.
Mă uimește cât de bine se cunosc unii pe alții. Fiecare are două sau chiar trei nume, plus numele clanului din care face parte, și, dacă mai ții cont și de faptul că aproape fiecare familie are între șase și opt copii, atunci iese o babilonie curată. Ei bine, copiii de șase-șapte ani știu toate aceste nume ale “consătenilor” lor și relațiile de rudenie din sat. Este pe drept cuvânt ceea ce numim o societate tradițională, în cadrul căreia fiecare cunoaște pe fiecare. Cât de diferit față de societatea noastră “anonimă”, în care nu ne cunoaștem aproape deloc vecinii de bloc sau de scară și doar superficial colegii de școală.
Ce implicații și importanță are această cunoaștere reciprocă nu este greu de înțeles. Într-o asemenea grupare tribală nu te prea poți furișa, faptele și atitudinile tale nu pot trece neobservate. Trebuie să te supui regulilor societății sau riști să fii exclus din ea. Iar pentru om, acest animal atât de social, excluderea din grup este cea mai grea povară. Apoi nu poți deveni unul dintre oamenii de vază ai comunității dacă nu ai merite reale pe care toți să le cunoască și să le recunoască. Impostura nu prea-și găsește locul aici. Asta nu înseamnă că nu se mai înșală sau nu se mint între ei, dar sunt repede prinși și sancționați social. Se formează și aici grupuri, dar acestea sunt mai ales bazate pe relațiile de rudenie.” (p.177-178)
Când citesc astfel de cărți, mă cuprinde frica că, printre atât de multe volume care se publică azi, să nu cumva acesta, care mi se pare important din mai multe puncte de vedere, să treacă neobservat. Am enumerat la început diferitele categorii pentru care cartea Agutoki se califică cu succes: de istorie a științei și culturii, de aventuri, de dezvoltare personală, de parenting, dar ar putea să fie citită, nu în ultimul rând, și pentru că realizările lui Carmen Strungaru ar trebui să constituie un motiv de mândrie națională pentru noi. Însă, când stau și mă gândesc mai bine, poate că nu e chiar așa de rău că sunt mai puține cărți bune printre atâtea altele: asta amplifică emoția descoperirii și, în plus, mi-ar crăpa inima de bucurie dacă aș citi non-stop numai cărți atât de frumoase…
Agutoki de Carmen Strungaru
Editura: Trei
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-606-40-2072-7
Cartea poate fi cumpărată de aici.
