Mai toată lumea aștepta cu nerăbdare debutul secolului al XXI – lea, despre care se făcuseră deja numeroase considerații. Multitudinea de provocări cărora a trebuit să le facem deja față în cei 23 de ani deja scurși (crize financiare și economice, calamități naturale care mai de care, războaie regionale, încălzirea globală care pare scăpată de sub control, pandemii…) au infirmat o mare parte dintre prognosticuri, ceea ce accentuează neliniștile personale ale multora dintre cei preocupați să își găsească locul într-o societate ale cărei valori sunt aparent zdruncinate. Atacurile armate aparent inexplicabile, creșterea semnificativă a cazurilor de violență domestică, înmulțirea numărului de sinucideri, creșterea numărului de persoane diagnosticate (sau nu) cu tulburări de comportament și mentale (unele greu de gestionat) duc la o concluzie pesimistă: lucrurile nu merg în direcția cea bună. Dar care este de fapt finalitatea acțiunilor noastre? Ce ne dorim/propunem cu adevărat de la noi înșine și de la cei cu care interacționăm? Diferiți gânditori, proveniți din sisteme educaționale diverse, au analizat toate aceste aspecte și au încercat să demonstreze dacă întrebările sunt puse corect, și dacă da, ce posibile răspunsuri pot genera acestea. În ciuda pesimismului accentuat al unora dintre militanți, reprezentanți ai societății civile, concluziile demersurilor acestora demontează multe dintre scenariile sumbre promovate pe toate căile posibile. Succesul acestora este oarecum explicabil, iar Kieran Setiya, un reputat filosof contemporan, profesor la celebra MIT, demontează pas cu pas o bună parte dintre prejudecățile și stereotipiile pe care se fundamentează aceste scenarii, apelul la filosofie, la raționamentul filosofic ajutându-l să își păstreze discernământul, luciditatea, și astfel, să găsească noi perspective generatoare de noi concluzii, chiar dacă datele inițiale ale problemei sunt aceleași.
Volumul pe care Kieran Setiya îl publică în 2022 (ediția – din 2023 – în limba română le aparține celor de la Editura Trei) are un titlu (cel puțin prima parte a acestuia) care te duce cu gândul la cursurile de dezvoltare personală – Viața este grea: cum ne poate ajuta filosofia să ne găsim calea, iar cuprinsul, cele șapte capitole, pare să confirme acest lucru: Infirmitate, Singurătate, Doliu, Eșec, Nedreptate, Absurditate, Speranță. Dar Kieran Setiya este filosof! Ce soluții poate găsi un filosof (considerat adeseori cu capul în nori, nerealist) la problemele, disfuncționalitățile generate de singurătate, doliu sau eșec? Însă autorul ne anunță încă din titlu care metodă, direcția de acțiune și anume filosofia ca mai apoi, cu o sinceritate șocantă, expunându-și propriile limite, eșecuri, infirmități, să abordeze direct problema, ipoteza de lucru:
„Scriu despre aceste încercări ale noastre nu pentru că am fi loviți ca din senin de nenorociri – o familie de Iovi -, ci fiindcă sunt convins că nu suntem. Cu toții ne confruntăm cu boala și incapacitatea temporară. Și toată lumea cunoaște pe cineva care să sufere de cancer, de boli ale inimii, de durere cronică. În timpul Covid-19, rude și prieteni de-ai noștri au fost bolnavi sau au murit, mulți chiar în izolare. Fragilitatea stării de sănătate și tot ce ține de asta e imposibil de ignorat. Chiar și cel mai robust individ e sortit să îmbătrânească, capacitățile lui diminuându-se pe măsură ce părăsește grupul demografic cândva denumit de activiștii pentru drepturile persoanelor cu dizabilități „persoane temporar apte”; dizabilitatea ar trebui să fie un subiect important pentru oricine speră să ajungă la o vârstă înaintată. O abordare nonidealizantă a vieții nu poate trece cu vederea toate aceste lucruri, făcându-se că uită de corp. Dimpotrivă, pune problema felului în care ar trebui să trăim cu acest corp disfuncțional pe care îl avem.” (p. 31)
Involuntar ne facem o scanare mentală rapidă a propriei stări de sănătate mentală și fizică și sperăm că lucrurile nu stau chiar așa de „prost”. Nu ne place cuvântul dizabilitate, așa cum nu ne place să discutăm despre ultima parte a vieții noastre, mai ales noi românii, care suntem maeștri în a ascunde mizeria sub preș, în a amâna abordarea unor situații neplăcute până în ultima clipă. Pandemia pe care am trăit-o, a generat și schimbări în limbaj: termenul reziliență este folosit acum în diverse contexte. Deși în anumite medii, mai ales academic și economic, el era deja utilizat încă de acum vreo zece ani, o mare parte dintre români încă nu știu conotațiile concrete ale acestuia. Demersul lui Setiya poate fi perceput ca parte a unui plan de reziliență după ce ai avut un eșec, după ce ai suferit o pierdere sau nu știi să gestionezi propria singurătate, boală, durere, prin apelul la filosofie. De altfel, volumul reprezintă un excelent curs de introducere în filosofie, reîntoarcerea la origini (Platon, Aristotel… pe care îi citează de nenumărate ori) și reluarea discursurilor lui Kant, Hegel, Kierkegaard, Wittgenstein fiind mai mult decât un simplu pretext pentru demersul său logic. De altfel nu ne miră reîntoarcerea la origini: numeroși gânditori contemporani au făcut același lucru pentru că impasul mental în care suntem, fie la nivel personal, fie la nivel colectiv, criza valorilor (adeseori exagerată cu bună știință, aș zice eu) generează necesitatea unor măsuri concrete imediate.
Asimilând experiența personală și integrând-o într-un demers cât se poate de sincer, Kieran Setiya observă ambiguitatea lingvistică care generează confuzie, drept pentru care gânditorii contemporani au ajuns la:
„un consens tot mai răspândit [care]pune în contrast boala – o categorie a disfuncționalității – cu suferința, care desemnează impactul negativ al bolii asupra experienței trăite. Boala este biologică; suferința e, cel puțin în parte, „fenomenologică”, o chestiune de cum se simte viața. Este accidental, după cum spun filosofii, dacă boala face ca viața să devină mai rea sau nu. În general, cât de capabil ești să-ți duci viața când corpul tău e disfuncțional ține de efecte, care trec întotdeauna prin filtrul norocului și al circumstanțelor sociale.” (p. 32)
Privind astfel lucrurile, durerea cronică de care suferă autorul de mai bine de 10 ani e mai ușor de suportat pentru că este acceptată la nivel mental, rămâne o infirmitate, dar una care nu îl împiedică decât arareori să își desfășoare activitățile cotidiene. Din aceeași perspectivă boala degenerativă a mamei sale îl aduce cu picioarele pe pământ (nu are rost să își facă speranțe, să se amăgească: datele sunt seci și reci), nu mai este percepută ca o nedreptate și nici absurdă, iar asta îl ajută să controleze sentimentul de culpabilitate generat de neputința în fața unei boli imposibil de stăpânit. Mergând mai departe cu raționamentul său, Setiya înțelege că nu este singur, iar singurătatea este o experiență necesară, dar care nu trebuie cultivată:
„de-a lungul a două secole, ideologia „individualismului posesiv” – care îl înfățișează pe individ ca pe un atom social ce acumulează bunuri private – a destrămat fibra societății occidentale, lăsând în urmă o țesătură care de-abia se mai ține sau chiar mai rău. Cuvântul loneliness, adică „singurătate”, pare pentru prima oară în limba engleză aproximativ în jurul anului 1800. Înainte, cel mai apropiat termen pe care-l avem este oneliness, ceea ce înseamnă condiția de a fi de unul singur; la fel ca „solitudine”, faptul de „a fi de unul singur” nu implică o suferință emoțională. Unii comentatori merg până într-acolo încât sugerează că experiența singurătății, nu numai cuvântul, a luat naștere în 1800. Astfel, considerația cu care priveau poeții romantici reflecția solitară – gândiți-vă la Lordul Byron în Pelerinajul lui Childe Harold, la Alastor a lui Percy Shelley, la William Wordsworth rătăcind singuratic sub forma unui nor în 1804 – cedează locul înstrăinării metropolei industriale surprinse de Dickens în 1836.” (p. 63)
În ce măsură senzația, sentimentul de singurătate este generat de respingerea socială? Răspunsul este personal, ceea ce explică multitudinea de comportamente, unele extremiste, altele moderate, dar toți cei care resimt acut singurătatea au episoade, momente în care o percep ca pe o durere fizică, cât se poate de concretă, dar asta nu trebuie să ne mire: în ambele situații este activată aceeași regiune de pe creier. Evident descoperirea acestui fapt biologic și fiziologic nu ne dă și răspunsul așteptat, dorit, la întrebarea de ce doare sau cum să trăim în astfel de circumstanțe sau cum să evităm situațiile generatoare de singurătate. Simone Weil nu s-a simțit singură împotriva curentului general al societății, în schimb forma sa de protest extrem față de nedreptățile evidente ale societății occidentale din prima parte a secolului XX nu are cum să fie un model de comportament social accesibil, comun, ușor de urmat:
„Problema constă în faptul că modelul ei e înspăimântător. E o sursă de inspirație, într-adevăr, dar te și înspăimântă de moarte. Eu nu aș proceda cu viața mea în felul în care Weil a procedat cu a ei; care dintre noi ar putea? Dacă asta înseamnă să-ți pese de nedreptate, poate că, până la urmă, nu-mi pasă. Poate că n-ar trebui să-mi pese.
Îndoieli ca acestea sunt motivul pentru care apelăm la filosofie, căutând un argument pentru a demonstra că ar trebui să ne pese. Filosofii au făcut tot ce le-a stat în putință. În Republica, Platon a argumentat că nu există nicio perspectivă de sănătate psihică fără ca sufletul să nutrească un fel de dreptate și că nu putem fi nedrepți față de alții dacă suntem drepți în sinea noastră. Două mii de ani mai târziu, Immanuel Kant avea să pretindă că nu putem fi cu adevărat liberi fără a ne conforma legii morale, tratându-i pe ceilalți nu doar ca pe niște mijloace, ci și ca scopuri în sine.” (p. 162)
Pentru Kieran Setiya spectrul devastării culturale este la fel de terifiant precum spectrul schimbărilor climatice, dar modul nostru de implicare este strict personal și nu putem combate și cu atât mai puțin să blamăm curajul, ieșirea din tipare, însă formele radicale, extremiste de reacție trebuie privite (cel puțin) cu reticență. Demersul profesorului britanic ancorat în realitatea secolului XXI este curajos prin transparența trăirilor proprii pe care nu ezită să le integreze în demonstrația propusă, iar exemplele selectate sunt pe înțelesul tinerilor mileniali, dar și pe cel al bunicilor acestora; Kant nu ni se mai pare atât de inabordabil, Freud este demitizat, iar existențialismul contribuie la găsirea unor soluții inovative acolo și unde nu te aștepți. Toate acestea, pentru că:
„Ar trebui să privim în față aceste emoții. Sentimentul absurdității este suficient de tulburător de unul singur; însă leagă și punți de comunicare cu alte dificultăți din viața umană. Explorând absurditatea, vom ajunge înapoi la la iubire și pierdere, la narațiune și non-ideal, la recunoaștere și atenție. Ne vom găsi drumul printre meandrele absurdului și vom ajunge să privim în abis – reflectând la perspectiva extincției umane. Vom aborda nedreptatea din lume. Iar în mijlocul acestei totale absurdități, vom scoate la iveală sensul vieții. A spune că viața are un sens înseamnă a spune că nu e absurdă. Trebuie să ne întrebăm ce ar putea însemna asta.” (p. 192)
Viața este grea: cum ne poate ajuta filosofia să ne găsim calea de Kieran Setiya
Editura: Trei
Traducerea: Radu Sorop
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-606-40-1939-4
