Un triptic european

Un roman foarte bun ne-a dat anul acesta Adrian Alui Gheorghe. E vorba despre Luna Zadar. În paginile cărții, destine diverse ajung să interacționeze, purtate de valurile istoriei, spațiile parcă se topesc unele în altele, chiar și în timpul Cortinei de Fier, din cotloanele României comuniste fire neașteptate duc înspre alte țări (dar și invers, mai ales invers), se iubește și se urăște ca oricând, dar, în același timp, și altfel, se trăiește, se supraviețuiește, epoci istorice diferite se contopesc, se amestecă…

Un tânăr (Albert) își caută tatăl (mama îi murise în Austria, într-un accident de autocar). Mai întâi, îndemnat de iubita sa (Aiana), cercetează dosarul de la Securitate al mamei. Aiana e un personaj care bate câmpii într-un mod seducător, propunând scenarii care mai de care mai fanteziste despre Dumnezeu, Univers, om, viață, moarte etc. Chiar dacă în a doua parte a cărții (romanul are trei părți) aflăm cum a cunoscut-o Albert pe Aiana, autorul lasă senzația că Aiana e mai mult o ființă imaterială, o proiecție, o nălucă, un fel de “soră geamănă”, cum și spune Albert la un moment dat, aparent în glumă.

La CNSAS, Albert o întâlnește pe voluptuoasa doamnă Titieni (“șoldurile zvâcnesc sub halatul prea strâmt”), cu care ajunge să aibă o aventură. Doamna Titieni, devenită Titi, îl ajută să obțină informațiile dorite. Tatăl său e un nordic, un norvegian pe nume Olaf Svensson. Surprizele se țin lanț. Albert află că mama sa a colaborat cu Securitatea și intră în posesia unor scrisori pe care aceasta a încercat să i le trimită lui Olaf (scrisori interceptate de Securitate, evident).

Dacă prima parte a romanului se desfășoară în România, a doua se petrece în Serbia anului 1998, pentru ca ultima să-i revină Suediei.

Bucata centrală a romanului mi se pare cea mai reușită. Ar fi putut însemna o carte de sine stătătoare (prin asta nu vreau să spun că romanul Luna Zadar nu a fost bine realizat în această formă de triptic, ci doar că, exact cum am zis, partea centrală ar fi putut exista și fără sprijinul celorlalte două).

Secțiunea “sârbească” (din care cu greu mă abțin să povestesc câteva întâmplări) mustește de personaje memorabile (hoțul Chappi – “unuia a reușit să-i fure proteza din gură, în timp ce vorbea”; pictorița Zoica, bătrânul Tanko, frații Barici – doi asasini cu prenume deloc întâmplătoare: Adolf și Vissarionovici; lăutarul Zobar…). Într-o Serbie tensionată, aflată sub amenințarea bombardamentelor NATO, Albert și Șobi încearcă să adune bani pentru a-și continua călătoria spre Italia. Locuiesc într-un adăpost numit Casa Viselor și merg în fiecare dimineață în piața de unde sârbii aleg muncitori din rândul emigranților.

15007988_1088329711288118_1173164446_o

Sunt multe scene viguroase, pitorești, ludice, dramatice, scrise într-un realism care lunecă adesea într-un soi de realism magic, ca într-un amestec de cinema semnat de Emir Kusturica (mă gândesc în special la filmul Underground) și proză de Miodrag Bulatović (despre care se și vorbește în carte).

În fine, periplul suedez, în care Albert speră să dea de urma tatălui, aduce alte câteva personaje atașante și o nouă relație amoroasă – consumată pe covorul unei încăperi dintr-un apartament în care cândva locuise Henrik Ibsen. Dacă până la urmă este sau nu găsit tatăl, rămâne să descoperiți singuri. Tot ce vă pot spune este că ultimele pagini (pp. 248-254) ale cărții sunt impresionante.

Sunt puține lucruri pe care i le-aș putea reproșa acestui roman. Câte o replică prea pretențioasă și anumite momente excesiv de lirice – mai ales la începutul părții a treia (“Mi se scot măștile, una câte una”; “Îmi pun centuri una după alta, îmi leg cu ele și aripile”…). Insistența de a prezenta “jocul tâmpit” al Aianei, un joc care consta în a face “asocieri trăsnite”, ceva care amintește de avangardism: “Geamul îmi dădu cu cotul”; “becul se gândi ce se gândi și apoi se aprinse” etc. Mici și foarte rare dereglaje stilistice (de exemplu, cuvinte care se repetă – fără să fie vorba despre un efect stilistic voit) – poate că de vină e și viteza cu care autorul a conceput această carte; aflăm în final că romanul a fost scris în perioada noiembrie 2015 – mai 2016. Sau faptul că toți cei pe care-i întâlnește Albert în Suedia, cu o excepție, vorbesc engleza doar “little”, deși, din câte știu, atât de la soția mea, care a stat în Stockholm câteva luni, cât și de la un prieten român care în prezent locuiește acolo, în orașele mari din Suedia engleza e vorbită aproape de toată lumea (și e vorbită bine) – dar acesta e un amănunt mult prea puțin important în economia romanului, reproșul meu fiind mai degrabă o căutare a nodului în papură.

Luna Zadar este un roman consistent, viguros, poetic. Adrian Alui Gheorghe, cunoscut multă vreme în special ca poet, se instalează cu tot mai mare siguranță printre cei mai buni prozatori români de azi.

Adrian Alui Gheorghe – Luna Zadar