Memoriile unui motan călător

Probabil că nu Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor? (Humanitas, 2019), așa cum arată cartea lui Frans de Waal, olandezul doctor în zoologie și etologie, specializat în studiul primatelor, considerat unul dintre cei mai influenți oameni de știință din toate timpurile. Dar am putea face progrese în direcția asta.
Memoriile unui motan călător, romanul lui Hiro Arikawa, m-a ispitit să întorc întrebarea la care răspundem de obicei, al cui e cățelul?, a cui e pisica?, și să întreb, cu o schimbare de rol, care-i stăpânul? – evident, stăpânul nu este cine ne-am imagina noi, cu superioritatea pe care o prezumăm ca fiind specifică rasei noastre. Lecția Micului prinț ne arată că îmblânzirea este un proces care cere timp și răbdare, uneori și o strategie, mai cu seamă că încredere nu există, de la început, între reprezentanții a două specii diferite. Iar în procesul acesta de apropiere intri perfect conștient de legăturile pe care le creezi și care durează o viață, nu contează în câți ani se măsoară ea.
Am văzut zilele trecute pe facebook, într-o fotografie, un câine – textul care însoțea imaginea spunea că pur și simplu stăpânul nu-și mai dorește cățelul acela, căruia o asociație de protecție a animalelor îi căuta un adăpost. Nu aceeași este, din fericire, situația motanului Nana, deși stăpânul nu mai poate, într-adevăr, să aibă grijă de el. Pentru că ține la Nana ca la (aproape) singurul membru al familiei sale, Satoru vrea să-și lase motanul în grija unei persoane potrivite. Pentru asta, Satoru și motanul Nana fac mai multe călătorii, reîntâlnind prieteni vechi, oameni iubitori de pisici. Dar, cum niciunul nu pare să intre în definiția stăpânului perfect, Nana și Satoru rămân împreună, până la capăt.
Romanul lui Hiro Arikawa este o pledoarie pentru inteligența animalelor. Limbajul felin, amestec de umor și tandrețe, pare că nu diferă semnificativ de cel omenesc. Motanul înțelege perfect ce aude. Invers, se dovedește mai dificil, căci omul nu pricepe chiar de la început ce vrea să spună Nana. Cu timpul, cei doi își învață obiceiurile și reușesc să conviețuiască ideal – câtă vreme, totuși, stăpânul ține cont de pretențiile unui motan cu personalitate.
Cel care se bucură în egală măsură de prietenia oamenilor și a animalelor înțelege noima propriei existențe. Satoru Miyawaki Vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii, cum spune Konrad Lorenz în altă carte minunată (Humanitas, 2019), dar, mai cu seamă, cu motanul Nana, destul de iscusit povestitor pentru a prelua, din când în când, frâiele confesiunii:

„Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume. Acestea sunt cuvintele unui motan celebru, care mi-a fost compatriot. N-aș putea spune cu mâna pe inimă cât de celebru era, dar, cel puțin în privința numelui, l-am luat. (…)
Numele l-am căpătat acum cinci ani, când îmi serbam majoratul. Apropo, circulă tot felul de zvonuri despre cum se calculează vârsta unei pisici, în funcție de cea a oamenilor, dar, după cum se pare, cea mai răspândită teorie este aceea în care primul an din viața unei feline ar echivala, grosso modo, cu douăzeci de ani omenești.
Pe vremea aceea îmi picase cu tronc capota argintie a unei dubițe din parcarea unui bloc, pe care, de altfel, o transformasem în dormitor personal. Zic că-mi picase cu tronc întâi și-ntâi pentru că nimeni nu-mi dădea cu flit când dormeam pe ea sau nu mă lua cu hai, zât de-aci! Uneori, oamenii pot fi din calea-afară de îngâmfați, cu toate că, după mine, nu sunt decât niște maimuțe mătăhăloase, al căror unic merit este să umble în două picioare.
Nu pricep nici în ruptul capului cum e să-ți lași mașina în ploaie și-n ger, dar să te apuce pandaliile când găsești două-trei labe de pisică pe ea. Felinele sunt ființe libere, care calcă pe unde vor mușchii lor. Dar, dacă ești căscat și lași urme pe capotă, păzea, că disperații dau imediat fuga să te gonească.
Una peste alta, dubița argintie era dormitorul meu preferat. Îmi amintesc de prima mea iarnă, când razele soarelui încinseseră capota și o preschimbaseră într-o podea bine încălzită – un loc numai bun de tras un pui de somn. Primăvara a sosit pe nesimțite, încheind lin ciclul anotimpurilor la care fusesem martor. Pentru pisici este un privilegiu să vină pe lume primăvara.” (pp. 5-6)

Atașamentul față de un animal este perfect explicabil în cazul celor care, suferind o traumă, acceptă să fie vindecați de cei mai buni companioni. Însă cartea aceasta este interesantă și pentru că deschide mai multe subiecte sensibile – de pildă, pe acela al părinților care le refuză copiilor, fără justificări valabile, plăcerea de a avea un animal de companie. Satoru Miyawaki se apropie de Nana pentru că acest motan seamănă izbitor cu Hachi, pisica lui de când era mic, un animal căruia, se pare, îi rămăsese, ca stăpân, fidel toată viața. Motivele pentru care îți dorești să ai în viața ta o pisică sunt din cele mai diverse – uneori, ai impresia (și nu greșești) că te poți împăca, în felul acesta, cu femeia iubită.
Dincolo de filosofia camuflată în diversele episoade ale cărții, importantă este plăcerea de a te bucura, alături de personaje, de candoarea unei relații în care îți păstrezi autenticitatea. Motanului nu-i place marea. Se cațără pe o stâncă și rămâne acolo, până ce stăpânul lui reușește să-l recupereze. Îi place, în schimb, un lan de porumb chinezesc, care seamănă cu marea și în care plonjează fericit. Satoru trăiește o neliniște îngrozitoare crezând că l-a pierdut pe Nana prin porumb. Dar Nana nu e un motan dezorientat, dimpotrivă.
Se spune că animalele își aleg stăpânii, și nu invers. E valabil și în cazul acestui motan, care nu e un personaj tipic cărților pentru copii, amintindu-mi mai curând de profilul felin schițat de Jerome K. Jerome în Gândurile trândave ale unui pierde-vară. Fiecare capitol te duce undeva, acasă la un prieten sau la un fost coleg de școală. Motanul lui Hiro Arikawa este mai mult decât un personaj, este, dacă acceptați formula asta poate un pic cam pretențioasă, o formă a conștiinței universale, datorită căreia înțelegi, având sensibilitatea necesară, că natura nu a privilegiat anumite ființe, nedreptățind pe altele. Conceptul de superioritate umană în fața animalelor care n-ar avea conștiință (și nici inteligență) nu se aplică, și nu în termeni antagonici trebuie văzută această relație.