La Belle Epoque – amurgul unei lumi de Mary McAuliffe a apărut recent la Editura Corint, în colecția Istorie. Scriitoarea mai are un volum apărut în limba română, la aceiași editură, dar în 2018. Alina Pavelescu a scris prefețele la ambele, firesc dacă ne gândim la formația ei intelectuală (are un doctorat în istorie și este director adjunct la Arhivele Naționale ale României), dar și la faptul că are și două romane apărute la edituri de prestigiu din România. Așa se explică și de ce am vrut să aflu mai multe despre cartea scrisă de Mary McAuliffe. Ce-am aflat, aflați citind cele ce urmează!
„La Belle Epoque – amurgul unei lumi”. De ce amurg și nu apus?
La întrebarea asta ți-ar putea răspunde mult mai bine traducătorul. Titlul original al cărții este Twilight of the Belle Epoque, probabil de aceea. Oricum, amurg e un cuvânt cu mult mai multe nuanțe decât „apus” și parcă sună și mai poetic.
Cât de departe este La Belle Epoque de frumusețea lumii de acum?
Cred că totuși frumusețea lumii e aceeași, în toate epocile istorice, ceea ce diferă e doar felul în care noi, oamenii, o căutăm și o găsim. Termenul La Belle Epoque e unul atribuit retrospectiv de istorici acelei perioade de timp care începe cu instaurarea Celei de-a Treia Republici Franceze, în 1870 și se termină la începutul primului război mondial. Iar acea nostalgie care i-a făcut pe europenii secolului XX să perceapă acei ani ca pe niște „vremuri frumoase” are o legătură directă cu ororile primului război mondial și cu toate celelalte orori în care secolul XX a fost, din nefericire atât de bogat. E, așadar, o percepție subiectivă. Ei considerau acele vremuri frumoase și liniștite fiindcă atunci lumea le părea un loc mai sigur decât a devenit după Marele Război. Noi, cei de azi, cred că suntem atrași mai mult de latura de glamour a Belle Epoque: de artă, de modă, de sentimentul acela de lume deschisă, în care arta, frumosul, artiștii își puteau găsi locul mai ușor decât în lumea de azi. Totuși, e doar o altă percepție subiectivă. Mulți dintre acei artiști au murit săraci și anonimi, abia după moarte au devenit celebri.
Dacă îmi permiți să îți vorbesc despre subiectivitatea mea personală, ți-aș spune că pe mine mă atrage La Belle Epoque fiindcă am senzația că, pe atunci, oamenii reușeau să se bucure mai mult de viață, indiferent dacă erau bogați sau săraci. Poate erau mai siguri pe forțele lor, poate erau mai încrezători în viitor, poate erau mai naivi… Sau poate mă înșel eu, măcar parțial, fiindcă, uite, dacă citești memoriile lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european – care vorbesc despre aceeași perioadă, dar din perspectiva unui vienez, nu a unui parizian – lucrurile par să fi stat puțin altfel. De altfel, Zweig iubea Parisul tocmai din cauza acelei atmosfere optimiste, alta decât a Vienei sale natale, conservatoare, antisemită și mai degrabă reticentă la spiritul nou al tinerilor artiști. Viena lui Zweig e o lume care părea să îi alieneze pe intelectuali, în vreme ce Parisul Belle Epoque îi atrăgea ca un magnet. Și mă gândesc că, poate, e și asta una dintre cauzele – mai puțin explorate – ale dezastrului Vienei de după război și ale renașterii Parisului în „anii nebuni”.
Cât despre România, La Belle Epoque e un amestec de spirit german hotărât să construiască o civilizație (adus de regele Carol I), de snobism franțuzesc în stilul de viață al celor bogați și de mentalități fanariote în rest. Probabil multă lume se va crispa dacă spun că unul dintre evenimentele emblematice ale La Belle Epoque românești a fost răscoala din 1907, dar asta e, e un fapt.
Orice epocă (istorică) se remarcă printr-un set de schimbări, resimțite la nivel politic și/sau social, schimbări care au loc prin intermediul impunerii unui set de valori specific. Prin ce se remarcă La Belle Epoque din acest punct de vedere?
Cum îți spuneam, noțiunea de Belle Epoque se referă mai ales la Parisul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Nu erau vremuri simple, de fapt, chiar musteau de contradicții. Primul și cel mai mare paradox se leagă chiar de începutul ei în Franța: după războiul franco-prusac, în care francezii au suferit o înfrângere dezastruoasă, umilitoare. Pentru Paris, ecoul acestei înfrângeri a fost Comuna, o revoltă a parizienilor față de guvernanții lor, în stare să piardă atât de rușinos un război. Rana acelei înfrângeri e foarte vie în memoria francezilor din La Belle Epoque și e, cumva, la originea marii inamiciții dintre Franța și Germania imperială până la primul război mondial.
Dar, ca să își răspund direct la întrebare, La Belle Epoque e și o vreme în care toți europenii credeau încă cu forță în cuvântul magic „progres”. Progres de toate felurile: artistic, tehnologic, în relațiile sociale, în relațiile dintre state. Noi, post-postmodernii, am hotărât deja că ideea de progres e o naivitate și că omenirea nu prea deține garanții că va trăi mâine mai bine decât azi. Însă străbunicii noștri încă priveau viitorul cu încredere, iar asta, cred, îi făcea mai fericiți și mai dispuși să își trăiască prezentul la maximă intensitate. Cu efecte bune – vezi marea înflorire a artelor, invențiile din medicină, din inginerie etc. – și cu efecte rele, uneori de-a dreptul dezastruoase, cum au fost marile cataclisme umane provocate de cele două războaie, de totalitarismele politice, de Holocaust.
Acele fracturi între mentalitățile europene – între republicanism anticatolic și monarhism conservator, dacă ne referim strict la Franța; între toleranță și intoleranță, între militarism și pacifism – sunt deja vizibile în spiritul La Belle Epoque. Sigur noi, de la aproape două secole distanță și știind cum au evoluat între timp, le vedem mai bine, dar și destui contemporani le sesizaseră în epocă.
Cartea lui Mary McAuliffe este a doua apărută la Editura Corint. Tu ai scris prefețele la ambele. Povestește-ne ceva despre scriitoare.
Am „descoperit-o” pe Mary Mc Auliffe când cei de la Corint mi-au cerut să scriu prefața primei ei cărți traduse în română, Parisul anilor nebuni. Mi-a plăcut mult stilul, felul în care reușește să distileze o documentație vastă fără să dea impresia de prețiozitate, felul cum prezintă o lume de altădată fără să aibă pretenția să o judece și, în același timp, fără să rămână doar superficială sau să cadă în păcatul clișeelor. Asta e rar la istorici, mai ales atunci când fac ceea ce se cheamă operă de popularizare. Am căutat-o pe Google și am aflat că e, într-adevăr, profesoară universitară și că are un doctorat în istorie la Universitatea din Maryland. Apoi i-am descoperit și pagina de Facebook, unde îndrăgostiții de Paris și de istoria Franței găsesc o mulțime de informații interesante. Asta e tot ce știu despre Mary McAuliffe, dar mi-ar plăcea să o întâlnesc într-o zi.
De ce acum, mai mult ca niciodată, o pledoarie pentru artele frumoase?
Dacă te referi strict la aceste luni de pandemie, cred că este evident de ce. În general, eu vreau să cred că oamenii vor continua să aibă nevoie de frumusețe în viața lor și că, atâta vreme cât va exista această nevoie, va exista și arta pe pământ, indiferent sub ce forme se va exprima ea. În fond, poți să presupui că arta e la fel de necesară omului ca hrana zilnică, dacă te gândești că și oamenii din Neanderthal produceau artă. Poate că, dacă cineva le-ar spune celor care nu au intrat niciodată într-un muzeu sau n-au citit niciodată o carte că arta e ca desertul pe care îl alegi la masă și că, refuzând să privească un tablou sau să citească o carte, se lipsesc singuri de o prăjitură gustoasă, ar avea mai multe șanse să îi convingă. Nu știu, poate că omenirea a îmbătrânit și a devenit uitucă, e nevoie să îi amintești din când în când să se hrănească.?
În ciuda aparențelor, La Belle Epoque încă mai are multe necunoscute. Contribuția lui Mary McAuliffe este esențială în acest sens. Care capitol din La Belle Epoque ți se pare a fi cheia de boltă a întregului volum?
Nu vreau să te contrazic, dar după părerea mea, La Belle Epoque e una dintre perioadele istorice despre care s-a scris destul de mult, din diverse unghiuri și perspective. Ceea ce face Mary McAuliffe e important din motivele despre care am vorbit deja: pentru că reușește să își familiarizeze cititorul cu o epocă istorică, oferindu-i în același timp o lectură plăcută, reușind să îl facă să se simtă cumva prieten al personajelor celebre din carte și aproape părtaș la viața lor.
Capitolele cărții sunt ordonate pe ani, din 1900 până în 1918. De-a lungul fiecărui capitol se urmărește firul diverselor biografii personale, al evenimentelor istorice, cum ziceam, fără prețiozitate și exces de teorie. De aceea nu există un capitol „cheie de boltă” propriu-zis. Eu, de pildă, am urmărit cu interes, de-a lungul cărții, biografia Marie-ei Curie, care mi s-a părut relevantă pentru epocă, din multe puncte de vedere, inclusiv acela al paradoxurilor despre care vorbeam la început. Și care e, în ultimă instanță, un exemplu actual de cum poți să îți împlinești vocația personală în pofida prejudecăților sau obstacolelor din vremurile pe care le trăiești. Și e doar una dintre posibilele chei de lectură pe care le oferă cartea.
De ce să citească un cititor obișnuit cartea? Dar un specialist de ce-ar citi-o?
Depinde ce specializare are specialistul. Dacă vrea să scrie, spre exemplu despre arta lui Picasso, îi poate fi utilă ca să înțeleagă epoca lui Picasso, să poată situa opera în cotidianul artistului.
Pentru cititorul obișnuit – adică pentru noi toți când citim de plăcere – e, cu siguranță, acel gen de lectură care îmbină în dozele corecte plăcutul și utilul.
Va continua (mini)seria dedicată celebrei epoci istorice și apărută în cadrul colecției Istorie la Editura Corint sau nu?
Nu știu ce planuri are Corint, dar, din postura cititorului, eu mi-aș dori să continue. Alături de cele două cărți deja traduse în română, Mary Mc Auliffe a mai scris și publicat o a treia, care, cronologic vorbind, se află la începutul ciclului. Se cheamă Dawn of the Belle Epoque: The Paris of Monet, Zola, Bernhardt, Eiffel, Debussy, Clemenceau, and Their Friends, adică, în traducere scurtă, Zorii Belle Epoque. Ar fi frumos dacă Corint sau o altă editură ar traduce-o și pe aceasta. Pe de altă parte, zilele astea am aflat de pe Facebook, mai precis de pe pagina autoarei, Maryline Martin, că Editura Corint pregătește o traducere în română a biografiei unui alt personaj mitic din La Belle Epoque, dansatoarea La Goulue. Așadar, am motive să cred că pasiunea cititorilor ca mine pentru La Belle Epoque își va găsi în continuare surse de alimentare și în limba română.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
