Între alb și negru nu e decât fumul închipuirii

Mimimalismul lui Luk Perceval este greu de redat conceptual de către un alt regizor. Ce-a făcut el în Macbeth (Theatre-Festival Baltic House, Rusia) este chintesența minimalismului, dar a unuia încărcat de mii de nuanțe și pretabil la tot atâtea interpretări. Cred că și Shakespeare ar fi fost de acord cu viziunea lui regizorală; în fond, marea istorie se compune din micile istorii personale. Și dacă ne uităm bine la toate marile conflicte care au schimbat cursul istoriei, putem observa faptul că acestea au fost provocate, de cele mai multe ori, de orgolii și vicii personale. Dorința de putere, dorința de afirmare cu orice preț, vanitatea, egocentrismul și încă alte câteva astfel de defecte au stat (și vor mai sta multă vreme) la baza schimbării istoriei.

Încă de la primul moment spectatorului îi este foarte clar că Macbeth-ul care urmează a fi văzut e cu totul altceva. Jumătate din scenă este în întuneric, cealaltă jumătate într-o lumină difuză, ceața invadând întreaga scenă dinspre partea aflată în întuneric. O scenă aproape goală, care este străbătută doar de șase bare metalice, poziționate la diferite înălțimi și care par a se legăna la cea mai mică atingere. Ele vor deveni vămile, căci, nu-i așa, ca să ajungi în Rai trebuie să dovedești că ești bun (în sensul că posezi bunătatea aceea care deschide uși ferecate și porțile grele ale memoriei). Primul care intră în scenă este el, avidul de putere, dornicul de slavă și proslăvire din partea supușilor. Încremenește în mijlocul scenei și în fața acesteia, cât mai aproape de public, semn că există unele momente când se scrie istoria și care par că-și pierd dimensiunea temporală. Și scena începe să se populeze cu…ursitoare. Semn că Perceval vrea să ne spună o poveste. Să ne întoarcă la originea oricărei schimbări de pe lumea aceastaă: lupta dintre bine și rău. Pentru că ele aduc la nașterea celui ce va să vină și daruri bune și daruri rele, toate fiindu-i, cumva, de folos, nou-născutului. Ce va alegere va face acesta și cum va ști să le dea valoare, ei bine, asta nu mai ține de ursitoare, ci de liberul-arbitru de care dispune omul.

Ursitoarele nu vor ieși din scenă niciodată, semn de aducere aminte că ce ți-e sortit să ți se întâmple, se va fi și întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Pletele lor, care joacă rol de costume, dar și de ascundere de forme, mi-au adus aminte de o altă poveste clasică, cea a lui Samson și Dalila și poate că nu e întâmplătoare asocierea mea mentală. Mișcările lor vor fi lente, aproape descompuse până la minima percepție a schimbării, pentru că așa este și în viață: grozăviile par că devin atemporale, în schimb bucuriile par că durează mult prea puțin. Schimbarea ritmului acțiunii va afecta doar pe cei doi atinși de nebunia puterii, Macbeth și Lady Macbeth. Cei doi dau viață unui tandem extrem de dinamic, Leonid Alimov și Maria Shulga fiind într-o relație bolnăvicioasă, căruia îi cad victime ambii, deși în timpi diferiți. La final, nici nu mai contează cine a avut primul ideea, după cum nu mai contează nici cine a câștigat din toată această luptă fără sens pentru putere. Sunt invocare cifre impresionante de soldați, dar din moment ce nu-i vedem, nici că-i putem aduce în planul concretului, de unde și ideea indusă de regizor că, de fapt, noi asistăm la o poveste care face parte dintr-o altă poveste, mai cuprinzătoare. Episodul Macbeth este doar unul din întreaga istorie a Scoției, una cu destul de multe vărsări de sânge și destul de multe cruzimi.

Dinamica acțiunii este redată scenic prin intermediul a trei centri de acțiune, dar în marea majoritate a timpului există un singur centru, aflat în fața scenei, cât să ne oblige să ne centrăm atenția pe personajele centrale, în tot acest timp restul personajelor mișcându-se foarte lent. Un lucru foarte important – mai tot timpul personajele din spatele scenei stau cu spatele la spectactori sau își ascund fețele, semn că nu vor să participe la ororile celor doi, dar nici nu-și asumă vreauna dintre faptele acestora. Doar Macbeth și a lui soață vor răspunde în fața istoriei, pentru tot ceea ce au pus la cale. Ieșirea din scenă a personajelor se face, de cele mai multe ori, prin sală, printre spectatori, semn că povestea ne este adusă în prezent, noi neavând altceva de făcut decât să intrăm în ea, să ne asumăm unul sau altul dintre roluri. Dar mai este aici și un soi de evadare a personajelor: ele nu vor să ia parte la grozăvia celor doi, fug cât mai departe și încotro văd cu ochii.

Este magistral felul cum Perceval a ales să esențializeze povestea celor doi Macbeth, reducând întreaga tramă la o luptă pentru putere. Aproape că nu mai contează nici locul și nici timpul în care se petrec toate cele ce ni se arată, aici jucând un rol important și costumele. Deși sunt moderne, foarte bine croite și din materiale bune, excepție făcând cămașa lui Leonid Alimov, care este de bună calitate, dar cu un croi care aduce aminte de cămășile specific rusești, ele sunt în culori neutre, menite să depersonalizeze, dar și să decontextualizeze spațio-temporal povestea. Este momentul să spun că, totuși, regizorul a ales să introducă mici detalii care țin de spațiul cultural rusesc, inclusiv strecurarea cuvântului mojic în text, o recunoaștere a prețuirii pe care o are pentru teatrul rusesc, colaborarea lui cu acesta fiind întinsă pe mai bine de zece ani. Coroanele regale sunt din hârtie, deci fragile și supuse degradării rapide, semn că împărăția nu este a cerurilor, ci una pământească. Faptul că la sfârșitul spectacolului rămâne pe scenă una dintre coroane, alături de pantofii „reginei” și de sticlele de vin goale și aruncare ici și colo pe scenă, ne arată că nevoia de putere a fost ideea în jurul căreia s-a construit întregul spectacol. Și pleci din sală, tu, spectator, cu întrebări de genul dacă a meritat să mori/înnebunești pentru o domnie atât de fragilă și de supusă oprobiului poporului.

Din întunericul istoriei ne vin toate nebuniile și în întunericul ei se duc toate. Căci da, adâncimea scenei de care s-a folosit din plin Perceval la asta m-a dus cu gândul și cred că ține loc de orice altă concluzie. Dar nu pot să închei fără să aduc aminte de un alt element care aduce povestea în zilele noastre: sunetul înnebunitor al chitarei electrice, sunet care crește gradual, până la nivelul maxim al suportabilității, acoperind orice voce din scenă. E o chitară electrică pe care se cântă în direct, ceea ce face ca dinamica spectacolului să capete și dimensiuni sonore.

Unii spectatori se prea poate să fi fost nemulțumiți de durata prea scurtă a spectacolului. Dar e o nemulțumire care vine din calitatea jocului actorilor și din felul cum ales să construiască întreaga montare Luk Perceval. Ceea ce e rarisim în zilele noastre – rareori mai aud spectatori care să-și dorească spectacole de trei ore.

O bucurie să văd Macbeth în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe Cluj (2018) și rămân la ideea că războaiele personale trebuie să rămână în sfera personală, altfel se soldează cu mult prea multe victime.

Shakespeare: Macbeth

Theatre-Festival Baltic House, Rusia

Distribuția

Duncan, Regele Scoției: Anatolii Dubanov, Artist Emerit al Rusiei

Macbeth: Leonid Alimov

Lady Macbeth: Maria Shulga

Banquo: Roman Driablov

Lennox: Yurii Elagin

Macduff: Aleksandr Muravitskii

Lady Macduff: Elena Karpova

Vrăjitoarele: Anna Budanova, Elena Karpova, Natalia Kolesnichenko, Yulia Rodina,

Natalia Zhestovskaya, Taya Savina