Inelele lui Saturn – Muzeul deschis al capacității distructive umane

La o primă lectură unii cititori ar putea să îl subestimeze pe Sebald, reducându-i scriitura la o simplă adunătură de istorii, fără nici o legătură între ele, fragmente ce îi dezvăluie erudiția, care prind. Dar care nu au nici un sens. Probabil aceasta ar fi cauza calificativelor extreme acordate acestei cărți pe site-urile specializate: de la 1 la 5 stele. Sunt amuzante, de asemenea, încercările unor cititori să refacă stilul documentarist al autorului în comentarii.

Sebald se citește în mai multe registre. Primul, cel evident, este jurnalul de călătorie prin comitatul Suffolk din estul Angliei. Jurnalul este scris la un an după călătoria în sine, pe durata internării naratorului în spitalului din Norwich, ca rezultat al melancoliei și fiorului paralizant de care fusese cuprins. Asemenea lui Gregor Samsa metamorfozat, naratorul privește lumea prin singura fereastră disponibilă și o găsește dintr-o dată necunoscută. Scris post-factum, jurnalul are numeroase inserții, specificații și trimiteri la personalități, istorii și locuri, care irump una din alta și se leagă printr-un soi de țesătură invizibilă la granița dintre realitate și ficțiune. Inspirat de existențialismul lui Kafka, de misticismul lui Thomas Browne, dar și de premonițiile lui Jorge Luis Borges, Sebald ne invită să vizităm un muzeu deschis al capacității distructive umane, cât și să resimțim povara traumei induse prin responsabilizare individuală.

Pe parcursul lecturii autorul îl menționează de mai multe ori pe Thomas Browne. Cu acesta va începe și își va sfârși seria de eseuri. Thomas Browne este personalitatea renascentistă cu care se identifică autorul, căutările lor filosofice sunt similare. Ambii se aventurează în trecutul plin de drame și atrocități pentru a găsi printre dărâmături evidențe ale indistructibilității sufletului omenesc. Așa cum, din punct de vedere simbolic, Saturn este planeta în care timpurile coexistă și se condiționează reciproc, în Inelele lui Saturn trecutul, prezentul și viitorul sunt plasate pe aceeași axă.

Pe măsură ce înaintăm, observăm pierderea vocii naratorului, ea se transformă, migrează în alte personalități și aglutinează între ele. Sebald constituie dovada faptului că tot ce gândim a fost gândit deja, spus, articulat de către alții. De fapt, luptăm cu aceleași întrebări și obsesii, într-un perpetuu déjà vu:

nu e chip să pot stăvili fantomele repetării, care mă bântuie din ce în ce mai des. Cum mă aflu într-un grup de oameni, cum mi se pare că am mai fost cândva față în față când aceleași opinii au fost exprimate de către aceeași oameni, și anume exact în același fel, cu același cuvinte, întorsături și gesturi.

Sebald își numește stilul documentary fiction. Există un straniu sentiment de confuzie, descrierile minuțioase creează un transfer imperceptibil al cititorului în trecut, astfel încât există necesitatea de a reveni asupra fragmentului pentru a-l asimila și a te identifica din punct de vedere temporal, că într-un soi de somnambulism.

Sebald alternează tema distrugerii cu cea a traumelor generate de aceasta la nivel de individ: George Wyndham Le Strange, care după eliberarea lagărului de la Berge Belsen, va ține doliu tot restul vieții, menținând o tăcere absolută și trăind aproape ca un sihastru; Józef Teodor Konrad Korzeniowsky, romancier de origine poloneză, îmbolnăvit după vizita sa în Congo, devine profund marcat de bestialitatea exploatării imperialiste şi va face un soi de confesiune târzie în cartea sa Inima tenebrelor; Algernon Charles Swinburne, poetul englez, aflat într-o perpetuă criză de nervi și stare de panică, obsedat de scena povestită în copilărie de bunica sa – îngroparea unui sinucigaș la răscruce de drumuri.

Peste fiecare poveste planează senzația descompunerii, a lipsei de sens și a perspectivei existențiale. Suntem cu toții actorii care completează marea piesă a catastrofei:

Privind acum îndărăt, spunea ea, vedea cum istoria nu constă din nimic altceva în afară de nenorocire și de confruntările ce se abat asupra noastră, val după val, ca asupra țărmului mării, astfel, încât, spunea ea, nu apucăm, în toate zilele care ne sunt date pe pământ, nici o singură clipă care să fie într-adevăr liberă de frică.

Autorul amintește de tizul său, Sfântul Sebaldus von Nurnberg, care în noaptea nunții sale

ar fi fost năpădit dintr-o dată de de o senzație profundă de nimicnicie (…) astăzi trupurile noastre sunt împodobite și mâine sunt hrană pentru viermi.

Revenind la Melancolie ca simbol al lui Saturn, acest sentiment nu ne va părăsi pe tot parcursul cărții. Va fluctua în intensitate, de la tristețea întâlnirii cu un simplu cortegiu funerar până la starea de devastare după imaginile execuțiilor din lagărul Jesenovac.

Viitorul lui Sebald este un trecut modificat, schimonosit, dat uitării, asemenea proiectului Tlön de Borges:

Și dintr-odată idiomul din Tlön, pe care până atunci nimeni nu-l cunoștea, a pătruns în școli, dintr-odată istoria Tlön-ului acoperă tot ceea ce știam ori credeam că știm înainte, dintr-odată se arată în istoriografie avantajele incontestabile ale unui trecut fictiv. Aproape toate ramurile științei sunt reformate, iar puținele discipline nereformate așteaptă să fie la rândul lor înnoite. O dinastie de sihaștri, împrăștiată în toate părțile, dinastia de inventatori, enciclopediști și lexicografi din Tlön, a preschimbat fața pământului. Toate limbile, chiar și spaniola, franceza și engleza vor dispărea de pe planetă. Lumea va fi Tlön.

Omenirea are o capacitate extraordinară de a se a autoamăgi. Se poate supraviețui ca specie cu povara amintirilor unor atrocități? Se poate supraviețui după conștientizarea Holocaustului? Răspunsul se dă prin intermediul memoriilor vicontelui de Chateaubriand:

Este adevărat însă și faptul că nu sunt în stare să mă apăr decât prin scris de amintirile mele, care mă năpădesc atât de des și pe neașteptate. Dacă ar rămâne încuiate în memoria mea, ar cântări din ce în ce mai mult în decursul timpului, astfel încât probabil m-aș prăbuși în cele din urmă sub povara lor tot mai mare. Amintirile stau luni și ani de zile dormitând înlăuntrul nostru, tot năpădindu-ne în liniște până când sunt aduse la suprafață de ceva insignifiant, făcându-ne apoi să fim, în mod ciudat, orbi la viață.

E posibil că această lume fără de sens să se prăbușească sub povara amintirilor colective? Poate reprezenta uitarea o soluție?

Inelele lui Saturn este o lectură de o frumusețe stranie. Deși se citește ușor, Sebald este un autor complex și complicat. Vehicularea faptului că ar fi privit ca un viitor laureat Nobel la momentul când mai era în viață i-a făcut pe critici mai atenți. Totuși nu i-au oferit popularitatea cerută de talentul său. Multe piețe literare au rămas închise pentru Sebald. Mă bucur foarte mult că a fost editat de Editura Art și îl putem savura în traducerea domnului Vasile V. Poenaru. Cartea și-a găsit ecoul, fiind ecranizată ca documentar, Jonathan Pryce asumându-și vocea autorului. Stilul filmului rămâne fidel scrierii: documentar, alb negru, cu frecvente schimbări de cadru și cu o muzică pe măsură, a celor de la The Caretaker. Un adevărat tribut.

Inelele lui Saturn de W. G. Sebald