Ediția 2025 a Festivalului Internațional George Enescu a avut în programul ei două concerte cu Tonhalle-Orchester Zürich și Paavo Järvi dirijor. Ambele la Sala Palatului, dar cu programe diferite, spre încântarea melomanilor. Paavo Järvi nu e la prima prezență în România, de aici și așteptările (foarte) mari ale celor din sală. Estonianul recompensat cu Premiul Grammy pentru performanțele sale muzicale, director muzical la Tonhalle-Orchester Zürich, director artistic la Deutsche Kammerphilharmonie Bremen (din 2004) și fondatorul Estonian Festival Orchestra a venit la București pentru a dirija Învierea lui Mahler (nicio surpriză aici pentru cunoscători), dar și pentru un concert cu Alisa Weilerstein solistă. După cele două seri am rămas cu un mixtum emoțional greu de definit și aproape imposibil de uitat.
credit foto Andrada Pavel
Când am citit că în aceeași seară vor fi lucrări de Șostakovici și Rahmaninov mi-am exprimat sonor nedumerirea; nu pentru că orchestra și dirjorul n-ar face față, ci pentru că ambele compoziții cer o anumită atitudine din partea melomanului, o așezare într-o anumită stare, la care nu ajungi oricum. Faptul că deschiderea serii s-a realizat cu preludiul operei Oedip a fost foarte bine, care s-a și auzit cum trebuie, dar ceea ce a urmat n-a mai fost chiar pe măsura așteptărilor. Concertul nr. 2 în sol minor pentru violoncel și orchestră op. 126 este scris în 1966, după moartea lui Stalin, dar într-o perioadă în care URSS nu era nici pe departe locul cel mai potrivit pentru a scrie muzică cultă. Crizele existențiale ale lui Șostakovici și spaima care l-a cuprins uneori până la cotele paroxismului sunt binecunoscute, de aici și așpteptările personale vizavi de interpretarea Alisei Weilerstein. Abia la mișcarea a doua, am recunoscut concertul, pentru că în prima parte am avut impresia că sunt într-o sală de dans unde se învață paso doble. E drept că și roșul salopetei solistei m-a predispus la o asemenea așezare în ramă a concertului, dar nici nu mi s-a părut a fi o comunicare prea bună între dirijor și ea; finalul, abia el, a reușit să readucă la un numitor comun orchestra și solista, semn că orgoliile fuseseră temperate între timp, dar prea târziu pentru cei din sală.
credit foto Andrada Pavel
Ce a urmat după pauză a recompensat așteptarea. Pentru că Simfonia nr. 2 în mi minor op. 27 a fost ce și cum trebuie. Chimia dintre dirijor și orchestră pusă în slujba muzicii a adus sala într-un fel de încremenire. M-am împrietenit greu cu universul sonor al compozitorului rus, romantismul n-a fost multă vreme curentul muzical preferat (nici acum nu e neapărat printre primele opțiuni), dar cum a reușit Järvi să „traducă” simfonia lui Rahmaninov ține de performanță și plăcerea de a cânta, aduse în aceeași combinație cu ajutorul unui liant foarte special – capacitatea de a explica sentimentele. Cu gesturi foarte precise, asemănătoare în multe locuri cu gesturile celui care se pregătește să facă o disecție, Järvi a condus orchestra astfel încât climaxul din Adagio să se producă firesc și să devină punctul de maxim al întregii seri. Bisul de orchestră (din Sibelius) a așezat întregul concert într-o ramă a diversității.
credit foto Andrada Pavel
Al doilea concert din cadrul ediției 2025 a Festivalului Internațional George Enescu, cu Tonhalle-Orchester Zürich și Paavo Järvi dirijor a fost cu și despre Mahler. Simfonia Învierii mi se pare în continuare a fi o piatră de încercare pentru muzicieni, nu pentru că ar fi foarte complexă din punct de vedere muzical (tehnic vorbind, nu e nici pe departe cea mai dificilă lucrare scrisă pentru orchestră simfonică), ci pentru că tema este foarte specială. Descrierea miracolului Învierii nu i-a ieșit din prima lui Mahler, se știe povestea, de aceea provocarea dirijorului este să aducă orchestra în punctul în care să nu mai gândească, ci să trăiască muzica. Ori, mie tocmai asta mi se pare că i-a lipsit lui Paavo Järvi: n-a reușit să ducă orchestra în zona sublimului, ci a rămas în teritoriul unei execuții impecabilă din punct de vedere tehnic, dar nimic mai mult. Corul Filarmonicii George Enescu s-a auzit cum trebuie, în schimb solistele n-au (sau nu m-au) impresionat prea mult. Este adevărat, Simfonia Învierii am ascultat-o în 16 aprilie, la Ateneul Român, cu Vasily Petrenko la pupitrul Filarmonicii George Enescu, când Roxana Constantinescu și Katerina Knezikova au fost minunate.
Paavo Järvi este un mare dirijor și un foarte bun conducător de orchestre; cu o tehnică personală aparte, reușește să scoată partiturile din zona anonimatului și să le aducă într-o zonă a cunoașterii. Numai că această cunoaștere îmi pare a fi mult prea cerebrală pentru gustul meu. Cele două concerte susținute împreună cu orchestra din Zürich au pus orchestra într-o lumină bună, nici vorbă de ratări, că așteptările mele n-au fost satisfăcute decât parțial e altă poveste.
Festivalul Internațional George Enescu – Concertele de la Sala Palatului
Tonhalle-Orchester Zürich
Paavo Järvi dirijor
Alisa Weilerstein violoncel
Program
George Enescu Preludiul operei Oedip
Dmitri Șostakovici Concertul nr. 2 în sol minor pentru violoncel și orchestră op. 126
Serghei Rahmaninov Simfonia nr. 2 în mi minor op. 27
*
Festivalul Internațional George Enescu – Concertele de la Sala Palatului
Tonhalle-Orchester Zürich
Corul Filarmonicii George Enescu
Paavo Järvi dirijor
Iosef Ion Prunner dirijorul corului
Elsa Benoit soprană
Anna Lucia Richter mezzosoprană
Program
Gustav Mahler Simfonia nr. 2 pentru orchestră, soprană, alto și cor mixt în do minor, A învierii
