Până la urmă, contează ce armă ții în mână!

Echipa spectacolului Compassion. The History of the Machine Gun și-a propus să realizeze un demers teatral plecând de la două întrebări: cât de mult suportăm suferinţa altora și de ce o urmărim? De ce o persoană moartă la porțile Europei valorează mai mult decât miile de oameni morți în războiul civil din Congo? Și chiar le-a ieșit, înainte de toate, un spectacol de teatru! Țin să afirm acest lucru încă de la început, pentru că am văzut destul de multe montări care țin de sfera teatrului social și care sunt ratate din punct de vedere estetic, tocmai pentru că s-a insistat doar pe latura valorii documentării în sine, ceea ce te face să te întrebi, tu, cel din sală, de ce ai venit la teatru când puteai foarte bine să înțelegi mult mai multe doar citind despre subiectul prezentat, sau purtând un dialog cu specialiștii în domeniul respectiv.

Despre refugiați și dramele lor cred că aș putea vorbi mai mult decât documentat zile în șir, pentru că am lucrat direct cu UNHCR România acum ceva ani într-un proiect care viza formarea profesorilor de științe sociale. Între timp, dramele lor s-au accentuat (au trecut zece ani de la prima mea documentare în domeniu!), au apărut și mai multe focare de război, care determină oamenii să plece în exod. E foarte complexă situația refugiaților și nu doar din punct de vedere umanitar (oamenii aceștia trebuie protejați și trebuie să li se asigure asistență medicală, socială, exercitarea unor drepturi specifice, cum este cel la integrare în noua țară etc.), cât și din punct de vedere politic: cine îi primește, în baza cărei convenții sau act internațional, cum te asiguri că ei chiar sunt refugiați etc.

Cât timp le-am văzut evoluând pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj pe Ursina Lardi și Consolate Sipérius mi-am adus aminte de niște documentare vizionate și pe care le țin minte ca și cum le-aș fi văzut ieri: unul era despre copiii-soldat (care nu primesc dreptul de a se adăposti în taberele de refugiați – despre care se pomenește și în Compassion. The History of the Machine Gun), iar al doilea era despre o temă extrem de spinoasă și care furnizează și astăzi subiecte de dispută: cum faci diferența între un criminal de război și un refugiat, cum știi sigur că cel care-ți solicită drept de protecție, deci acordarea statutului de refugiat, chiar este în situția de a primi tot sprijinul și toată încrederea celor care-i primesc.

Rwanda este o țară mică cât Belgia, de aici și asocierea pe care o face Consolate de-a lungul spectacolului. Congo se numea înainte Zair, ceea ce ne aduce aminte Ursula, atunci când încearcă să lămurească cauzele războului civil care a provocat exodul a milioane de persoane. Rwanda este măcinată și astăzi deconflictele extrem de sângeroase dintre Tutsi și Hutu, iar Consolate în prima ei intervenție detaliază cu foarte mare acuratețe cum de-au ajuns, ea și familia ei, refugiați, pomenind și de aceste conflicte. Faptul că se folosește de camera de filmat trimite cu gândul la interviurile extrem de istovitoare, dar absolut necesare (din păcate!) la care sunt supuși atunci când ajung într-o țară care i-ar putea ajuta. Și proiectarea imaginii filmate pe ecranul mare și ridicat deasupra nivelului ochilor induce celui din sală ideea că trebuie să fie foarte atent la detalii. Și chiar sunt multe astfel de mici detalii, de la expresivitatea facială și până la felul cum se poziționează vizavi de cameră sau de alte obiecte din jurul ei.

Ursula pledează la un pupitru, de fapt nu pledează, ci își spune povestea ei de voluntar într-un ONG care a intervenit în Congo și care a ajuns victima propriilor eforturi de salvare. Este aici una dintre problemele-cheie ale dramelor refugiaților. Căci, până la urmă, nu doar refugiații sunt afectați direct de nevoia lor de supraviețuire într-o altă țară decât cea natală, ci și cei cu care intră în contact și cu care ajung să stabilească relații. Te transformă iremediabil intervenția într-o zonă de conflict și încercarea de a salva cât mai mulți oameni; sindromul e burn-out e doar cel mai mică rău care li se poate întâmpla celor care se duc în astfel de zone. Iar Milo Rau a redat gradual această transformare, aducând în poveste tot mai multe personaje, dar fără să aglomereze povestea, accentul fiind pus în permanență pe drama profesoarei de actorie care a ales să plece voluntar în Congo. Nicio stridență, nimic pus în plus în poveste, conturarea personajelor s-a realizat la momentul potrivit. Plimbarea Ursulei în scenă, printre molozuri și obiecte de mobilier afectate de bombele căzute este realizată ca pentru a o contura un soi de hartă a suferinței, mutarea centrului atenției realizându-se din lumini și sunet (amplificarea până la limita suportabilității, suprapunere temporară cu fond sonor care vine să acopere total replicile Ursulei), totul doar pentru că Milo Rau și-a dorit ca povestea Ursulei să fie redată credibil folosindu-se de mijloacele teatrale atent selectate, astfel încât să obțină maxim de efect.

Ce mi-a plăcut foarte mult la Compassion. The History of the Machine Gun este faptul că, deși se vorbea de atrocități și orori greu de cuprins cu mintea umană, spectatorii, dar și actrițele (în primul rând ele) n-au trăit nici măcar o clipă senzația de supraexpunere (deși ele își redau poveștile – pentru a nu știu câta oară – această redare se face cu o grijă imensă pentru psihicul lor și pentru menținerea unui echilibru oarecare, pentru care ele s-au luptat enorm și au sacrificat multe și nespuse valori).

Aducerea spectacolului Compassion. The History of the Machine Gun în cadrul ediției 2018 a Festivalului Interferențe nu este întâmplătoare, pentru că tema propusă de echipa condusă de Tompa Gabor este Războiul/War. Iar refugiații sunt victime ale unor războaie civile, dar și victimele unor conflicte interioare cărora trebuie să le facă față până când vor muri (de ce li se întâmplă lor asta și cu ce-au greșit sunt doar întrebări ce par că nu-și vor găsi vreodată răspunsurile). Mă aștept ca zilele următoare spectacolele să-mi propună cât mai multe teme de reflecție, căci, nu-i așa, un festival de teatru bun trebuie să-și propună și așa ceva – să provoace spectatorii la reflecții. Compassion. The History of the Machine Gun a reușit să mă determine să caut noi corelații/relații de cauzalitate, să vedem ce va fi în zilele următoare.