O nouă recomandare Bookhub.ro vă așteaptă în librării – Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina. Ne bucurăm să vă oferim un fragment din acest roman minunat.
Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina
(roman)
Traducere din rusă și note de Luana Schidu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2018
„Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme.O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă.“ – Evgheni Vodolazkin
Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigător, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.
Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.
„Zuleiha deschide ochii este un debut excepțional.“
Ludmila Ulițkaia
„Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariție literară: marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndrăgostiți de noblețe și compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Guzel Iahina, nepoata unei învățătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordinar, care îți merge drept la inimă.“
Le Figaro Magazine, 29/30 septembrie 2017
„Zuleiha, care ar fi putut muri de atâtea ori la nașteri, sub zăpadă sau sub vreo sanie întâmplătoare cu deportați. Sfidând blestemul care planează asupra sa, eroina ajunge, parcă fără voia ei, să cunoască iubirea, bucuria de a trăi și fericirea maternității. Povestea Zuleihăi devine o răscolitoare pledoarie pentru viață.“
ActuaLitté.com, 17 februarie 2018
În imensa taiga siberiană, din 1930 până în 1946, povestea unei femei se întrepătrunde cu istoria lumii. Zuleiha e o tânără dintr-un sat tătar de la marginea Uniunii Sovietice care se supune soțului mai vârstnic și soacrei dominatoare, urmând riguroasele cutu-me locale, fără să știe că se poate trăi și altfel. A avut patru fiice, care i-au murit de foarte mici. Autoarea înfățișează evenimentele și le lasă să vorbească de la sine: sosirea hoardelor roșii însărcinate cu deschiaburirea, violența, arestările și asasinatele comise. Una dintre victime e chiar soțul Zuleihăi, iar ea pornește pe drumul lung al deportării. După o călătorie dramatică, ajunge pe o insulă pustie din mijlocul taigalei alături de țarani de naționalități și credințe diferite, un doctor ciudat, un cuplu de intelectuali leningrădeni amintindu-și cu nostalgie de călătoriile de odinioară prin Europa, un artist care pictează pe furiș, un deținut de drept comun gata să vândă pe oricine și comandantul viitoarei colonii de muncă, Ivan Ignatov, ucigașul soțului ei. Astfel începe cumplita aventură a supraviețuirii în condițiile nemiloase ale Siberiei.
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile ªcolii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor —Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus). În 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. În Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger. În prezent, Guzel Iahina pregătește un nou roman.
– Fragment –
Frumoasă femeie.
Ignatov merge în fruntea caravanei. La răstimpuri se opreşte şi lasă convoiul s-o ia înainte, privind stăruitor fiecare persoană: feţele posace ale culacilor din sănii, soldaţii lui de ispravă, îmbujoraţi de frig. Apoi dă iar pinteni calului – îi place să meargă în frunte. Să aibă în faţa lui doar întinderea mare, ademenitoare, şi vântul.
Se străduieşte să nu se uite la femeie, ca ea să nu creadă cine ştie ce. Dar cum să nu te uiţi, când are asemenea forme, de-ţi sar în ochi?! Parcă n-ar sta pe cal, ci pe un tron. La fiecare pas se leagănă în şa, curbându-şi talia şi împingându-şi înainte pieptul strâns în cojocul alb, parcă dă din cap şi rosteşte: da, tovarăşe Ignatov, da, Vania, da…
El se ridică în scări şi cercetează caravana, care trece pe lângă el, cu mâna pavăză la ochi, ca şi cum şi i-ar apăra de soare. De fapt îşi acoperă ochii, care-i alunecă neascultători spre Nastasia. Aşa o cheamă.
Săniile alunecă, scârţâind pe zăpadă. Din când în când, caii fornăie, şi din boturile lor acoperite cu brumă ies norişori de abur coloraţi ciudat. Un ţăran cu chipul fioros şi barba neagră, încâlcită îşi mână îndrăcit iapa. În spate e soţia lui, înfofolită într-o broboadă până la sprâncene, ţinând în braţe două boţuri de prunci şi, în jur, o liotă pestriţă de copilaşi. „Vă omor!“ strigase el când veniseră să-l ia de acasă, repezindu-se cu furca la Ignatov. Abia când i-au ameninţat nevasta şi copiii cu puştile s-a răzgândit şi s-a calmat. Nu, cu furca nu-l dovedeşti pe Ignatov…
Bătrânul mullah ţine hăţurile stângaci, chiar şi fără mănuşile de lână. Se vede că toată viaţa lui n-a ţinut în mână ceva mai greu decât o carte. Cârlionţii de blană din şuba îmbrăcată pentru drum lucesc în soare. Cu o şubă ca asta n-ajungi până la capăt, se gândeşte Ignatov cu nepăsare, ţi-o iau – fie la punctul de repartiţie, fie undeva, pe drum. N-ai de ce să te găteşti aşa, doar nu mergem la nuntă… Soţia mullahului stă în spatele lui ca o boccea informă, greoaie. În mâini ţine o minune de cuşcă, înfăşurată într-o păturică: şi-a luat cu ea pisica preferată. Tâmpita.
Lui Ignatov nu-i prea arde să se uite la următoarea sanie. Cum ar veni: l-a omorât pe om şi a lăsat-o pe muiere fără bărbatul ei. Nu o dată s-a întâmplat. Şi numai din vina ţăranului, s-a repezit cu toporul asupra lui ca turbat. La început n-au vrut decât să-l întrebe de drum… Totuşi, Ignatov nu poate scăpa de senzaţia neplăcută că i se strânge stomacul. Milă? E tare mărunţică femeia asta, e plăpândă. Şi are chipul palid, delicat, parcă-i de hârtie. E limpede: n-o să ţină la drum. Poate cu bărbatu-său ar fi rezistat, dar aşa… Reiese că el, Ignatov, nu l-a ucis numai pe soţul ei, ci şi pe ea.
Poftim, a început să-i fie milă de culaci. Când trece pe lângă el, femeia mărunţică ridică privirea. Măiculiţă, ce ochi verzi are! Calul bate din copită, dansează în loc. Ignatov se răsuceşte în şa, să se uite mai bine, dar sania a trecut deja. În partea din spate se vede o dungă neagră: urma adâncă de topor lăsată ieri de Ignatov.
Priveşte urma asta, dar simte în spate cum se apropie calul roşcat, cu coama lungă, pe care se apleacă sânii plini, gata să ţâşnească de sub haină, ai Nastasiei, care cu fiecare mişcare a ei pare a striga din toate puterile: Da, Vania, da, da, da…
Pusese ochii pe Nastasia încă din vremea instrucţiei.
Noii recruţi se adunau de obicei dimineaţa în curte, chiar sub ferestrele lui: două zile ascultau discursuri mobilizatoare şi învăţau să mânuiască puşca, a treia zi o porneau cu certificatul în dinţi, sub comanda agentului pentru acţiuni speciale al organelor GPU, aflat în misiune. Iar în dimineaţa următoare apărea în curte un alt grup. Veneau mulţi voluntari, toţi voiau să sprijine cauza dreaptă. Se întâmpla să fie şi femei, deşi multe dintre ele se înscriau în miliţie, nu se ştie de ce. E drept, GPU e treabă serioasă, de bărbat.
S-o luăm pe Nastasia, de pildă. Cum a venit, toată activitatea din curte a încetat. Recruţii au rămas cu ochii pironiţi la ea, cu gâturile întoarse, ca nişte găini moarte, nu-l mai ascultau pe instructor decât cu o ureche. Până se înmuia şi el, transpirat tot, în timp ce-i explica părţile componente ale puştii (din biroul lui Ignatov se vedea bine). Au reuşit cumva să-i înveţe ce era de învăţat, au trimis grupul la lucru şi au răsuflat uşuraţi. Dar amintirea femeii frumoase le-a rămas în stomac ca un ghem de gheaţă dulce.
În seara aceea, Ignatov nu s-a dus la Ilona. Toţi spuneau că e fată frumoasă – nici prea tânără (o încercase deja viaţa, nu-şi ţinea nasul pe sus), nici prea bătrână (era încă plăcută la vedere), era trupeşă (aveai pe ce pune mâna), nu se uita decât în gura lui, nu se împăuna cu farmecele ei; în plus, avea o cameră mare, de doisprezece metri, într-un apartament la comun. Una peste alta, putea să trăiască cu ea, dar nu voia. De fapt, ea îi spusese: „Trăieşte cu mine, Ivan!“ Dar el şi-a dat seama că nu voia.
Foindu-se pe patul tare din cămin, el asculta sforăitul vecinilor de cameră şi medita la viaţă. N-o fi chiar o ticăloşie să se gândească la o muiere nouă când cea veche îşi face încă speranţe, îl aşteaptă, bate, pesemne, pernele să arate înfoiate? Nu, a hotărât el, nu-i o ticăloşie. De-aia-s date sentimentele, ca să se-aprindă omul. Dacă nu-s sentimente, dacă s-au stins, ce să mai ţii cărbunii reci?
Ignatov n-a fost niciodată un muieratic. Era chipeş, impunător, inteligent – de obicei femeile se uitau după el şi se străduiau să-i placă. El însă nu se grăbea să se încurce cu nimeni şi nici nu se ataşa uşor. De altfel, femeile pe care le avusese în viaţa lui – îi era ruşine să recunoască – le putea număra pe degetele de la o mână. Nu prea-i stătea gândul la asta. Se înrolase în 1918 în Armata Roşie şi avusese ce face: mai întâi Războiul Civil, apoi trebuie să-i potolească pe basmaci în Asia Centrală… Probabil că şi-ar flutura şi acum sabia prin munţi dacă n-ar fi fost Bakiev. Acesta devenise om important în Kazan la vremea aceea; se transformase din Mişka, lunganul roşcovan, în Tohtamîş Muradovici, un bărbat onorabil, cu capul mare, bine ras, şi cu pince-nez auriu în buzunarul de la piept. El a fost cel care l-a adus pe Ignatov în Tatarstanul natal. Întoarce-te, Vania, i-a spus, am nevoie cu disperare să am oamenii mei, nu pot fără tine. A ştiut, şiretul, cum să-l ia. Ignatov a înghiţit momeala şi a dat fuga acasă, să-şi ajute prietenul.
Aşa a început activitatea lui la GPU, în Kazan. Nu putea spune că-i interesantă (hârţogăraie de tot felul, adunări şi altele asemenea), dar măcar putea să respire… La scurt timp, a făcut cunoştinţă cu o dactilografă de la sediul de pe Bolşaia Prolomnaia. Avea umerii plini, lăsaţi, şi un nume trist – Ilona. Abia acum, la treizeci şi ceva de ani, Ignatov a cunoscut pentru prima dată bucuria unei relaţii de lungă durată – se împliniseră deja patru luni de când mergea la Ilona. Nu că ar fi fost îndrăgostit, nu. Îi făcea plăcere să fie cu ea, îi era comod, asta da. Dar de iubit…
Ignatov habar nu avea cum se poate să iubeşti o femeie. Poţi să iubeşti numai lucruri măreţe: Revoluţia, Partidul, Patria. Dar femeia? Cum să exprimi cu acelaşi cuvânt ce simţi faţă de două lucruri atât de diferite – să pui pe acelaşi taler al balanţei o femeie oarecare şi Revoluţia? Ar fi o prostie. Până şi Nastasia – are pe vino-ncoa’, e atrăgătoare, totuşi nu e decât o muiere. Să petreacă o noapte-două cu ea, şase luni cel mult, să-şi liniştească bărbăţia, şi gata, ajunge. Care dragoste? Aşa, nişte sentimente acolo, focul emoţiilor. Arde, e plăcut; când se stinge, sufli în cenuşă şi-ţi vezi de viaţă mai departe. De aceea, Ignatov nu folosea niciodată cuvântul a iubi – nu voia să-l profaneze.
Într-o dimineaţă, îl sună din senin Bakiev. Ai aşteptat destul o misiune adevărată, prietene Vania, zice el. Te duci la ţară să te lupţi cu duşmanii revoluţiei, au rămas încă mulţi acolo. Lui Ignatov i-a sărit inima de bucurie: din nou pe cal, din nou la luptă! I s-au dat în subordine doi soldaţi din Armata Roşie şi un detaşament de recruţi. Iar printre ei, în cojoc alb, călare pe un cal roib – ea, ea, draga lui… E mâna destinului, nu alta…
Înainte de plecare a trecut pe la Ilona şi şi-a luat un rămas-bun rece. Simţindu-i răceala din privire, ea a izbucnit în lacrimi: „Nu mă iubeşti, Ivan?“ El s-a enervat, a scrâşnit din dinţi: „De iubit, îi iubesc mamele pe copii!“ – şi a ieşit. Iar ea după el: „O să te aştept, Ivan, aşa să ştii! O să te aştept!“ Într-un cuvânt, a făcut o scenă.
Cu Nastasia e altceva. Asta n-o să-şi frângă mâinile şi n-o să ofteze. Ştie de ce au nevoie bărbaţii de muieri şi muierile de bărbaţi… Trece pe lângă el: surâde larg, nu se ruşinează, îl priveşte direct în ochi. Îşi scoate cu dinţii ascuţiţi mănuşa din mâna plinuţă şi piaptănă coama calului cu degetele, îndreptându-i şuviţele. O mângâie.
Ignatov simte cum îl trec deodată furnicături fierbinţi de la ceafă în jos, pe omoplaţi, de-a lungul şirei spinării. Se uită încruntat în altă parte: nu se cuvine ca un soldat roşu în misiune să se gândească la femei. Ea n-are cum să-i scape. Şi dă pinteni calului, trecând în fruntea caravanei.
Au mers multă vreme. Vedeau coada altor coloane care se târau la fel de încet, fără să contenească, pe dealurile nesfârşite a ceea ce fusese odată gubernia Kazan, iar acum era Tatarstanul Roşu; mergeau spre capitala Kazan, construită din piatră albă. Careva zărea probabil şi coada caravanei lor, dar asta Ignatov nu avea de unde să ştie – nu-i plăcea să se uite înapoi. Din când în când treceau prin sate, şi ţăranii aduceau din casă pâine şi o îndesau în mâinile deschiaburiţilor, care şedeau abătuţi în sănii. El nu le interzicea: în felul ăsta aveau să mănânce mai puţin pe socoteala statului la Kazan.
Au mai lăsat în urmă un deal (Ignatov renunţase să le mai numere). Deodată, în scârţâitul monoton al tălpilor de sanie, se aude strigătul puternic al negriciosului Prokopenko: „Tovarăşe Ignatov! Veniţi aici!“
Ignatov se întoarce: panglica dreaptă a caravanei e ruptă la mijloc, ca tăiată cu un cuţit. Partea din faţă înaintează încet, cealaltă stă. Siluetele întunecate ale câtorva călăreţi se agită la locul rupturii, jucându-şi caii în loc şi agitându-şi mâinile.
Ignatov se apropie. Iată care-i pricina: sania femeii mărunţele cu ochii verzi. Iapa înhămată la ea stă cu capul plecat foarte jos, iar sub pântecul ei stă mânzul şi suge grăbit la ugerul mamei – i se făcuse foame. Nu pot fi depăşiţi: drumul e îngust, nu încape decât o sanie.
— Iapa e în grevă! se plânge supărat Prokopenko, ridicând din sprâncene. Am încercat în toate felurile…
Trage din toate puterile de căpăstrul calului, dar acesta îşi scutură coama fornăind: nu vrea să pornească.
— Trebuie să aşteptăm până-l hrăneşte, spune încetişor femeia din sanie.
Hăţurile i se odihnesc pe genunchi.
— De aşteptat, aştepţi bărbatul acasă, îi răspunde aspru Ignatov. Noi trebuie să mergem.
Sare jos din şa. Scoate din buzunarul mantalei nişte coji de pâine păstrate pentru calul lui, presărate cu granule mari de sare murdară, şi i le întinde iepei încăpăţânate. Aceasta le mănâncă, plescăind din buzele-i negre şi strălucitoare. Aşa, aşa, uită-te la mine… El îi mângâie botul lung, cu fire de păr cenuşii, aspre.
— Cu mângâieri îmblânzeşti şi o iapă, îi zice Nastasia apropiindu-se – surâde larg, i se văd gropiţele din obraji.
Ignatov trage de căpăstru: hai, draga mea! Iapa mestecă şi ultima coajă şi îşi lasă încăpăţânată capul în pământ: nu vreau.
— N-o urniţi acuma, se aude glasul tăcutului Slavuţki, care îşi scarpină gânditor cicatricea lungă de pe faţă. Până nu-l hrăneşte, nu pleacă.
— Carevasăzică nu pleacă…
Ignatov trage mai tare, apoi smuceşte scurt căpăstrul.
Iapa nechează cu jale, arătându-şi dinţii galbeni şi bătând din copită. Mânzul suge grăbit, privindu-l pieziş pe Ignatov cu ochişorii negri ca prunele. Acesta îşi ia avânt şi pocneşte iapa cu palma pe crupă: dii! Iapa nechează şi mai tare, scutură din cap, dar nu se mişcă. Încă o lovitură pe crupă: dii, am zis! Dii, fir-ai tu să fii! Caii din preajmă devin agitaţi, prind glas, se ridică pe picioarele dindărăt.
— Nu pleacă, repetă încăpăţânat Slavuţki. Poţi s-o omori în bătaie. Aşa-s mamele…
Nu mai taci odată, ofiţer idiot. De zece ani eşti în Armata Roşie şi încă nu gândeşti ca noi, sovieticii.
— Se pare că trebuie să cedăm în faţa iepei, aşa-i, tovarăşe Ignatov? ridică Nastasia din sprâncene, mângâind coama calului ei ca să-l liniştească.
Ignatov apucă mânzul de crupă şi-l trage, încercând să-l desprindă de la ugerul iepei. Mânzul dă din picioare ca o lăcustă şi sare sub pântecul iepei pe partea cealaltă. Ignatov se prăbuşeşte pe spate în zăpadă – mânzul continuă să mănânce. Nastasia râde în hohote, culcându-şi sânii pe gâtul calului ei. Slavuţki îşi întoarce capul fâstâcit.
Înjurând, Ignatov se ridică în picioare, îşi scutură zăpada de pe caschetă, de pe manta, de pe pantaloni. Face semn cu mâna săniilor care o luaseră înainte:
— Staaai! Şi călăreţii pornesc în galop spre capul convoiului: Staaai! Până la noi ordine – pe loc repaaa-os!
Ignatov îşi scoate budionovka, îşi şterge faţa roşie şi se răsteşte supărat la Zuleiha:
— Până şi iepele voastre sunt contrarevoluţionare! Caravana se odihneşte, aşteptând ca mânzul de o lună şi jumătate să se sature de laptele mamei.
(…)
Zuleiha găseşte un petic de covor pe jumătate ars şi se aşază pe el, rezemându-se cu spatele de perete. Gândurile îi sunt încă apăsătoare, încete, ca aluatul de pâine. Ochii ei văd, dar ca printr-o perdea. Urechile aud, dar ca din depărtare. Corpul i se mişcă, respiră, dar parcă n-ar fi al ei.
Toată ziua s-a gândit că prezicerea Strigoaicei se adeverise. Dar în ce fel cumplit! Trei fărăştăi de foc – trei soldaţi din hoardele roşii – o scoseseră din casa bărbatului ei într-un car, şi bătrâna rămăsese acolo, cu fiul ei adorat. S-a împlinit lucrul de care Strigoaica se bucura şi pe care şi-l dorea atât de mult. O să-i treacă prin cap lui Mansurka să-l înmormânteze pe Murtaza lângă fiicele lor? Dar pe Strigoaică? Zuleiha nu se îndoia că bătrâna nu avea să supravieţuiască mult timp după moartea fiului ei. Allah Preaînalt, facă-se voia ta.
Pentru prima dată în viaţă stă într-o moschee, ba chiar în jumătatea destinată bărbaţilor, aproape de mihrab. Probabil că şi asta e din voia Celui Atotputernic.
Bărbaţii îşi lăsau cu greu femeile să intre în moschee, şi asta numai la sărbătorile mari: de Uraza şi de Kurban. În fiecare vineri, Murtaza, după ce asuda bine în baia de aburi, ieşea îmbujorat de acolo, cu barba pieptănată cu grijă, şi pleca grăbit la moscheea din Iulbaş pentru rugăciunea mare, punându-şi tichia de catifea verde pe creştetul atât de bine ras, încât căpăta un luciu trandafiriu. Jumătatea destinată femeilor – într-un colţ al moscheii, după un cearşau gros – era de obicei pustie vinerea. Mullah‑hazret poruncea bărbaţilor să transmită conţinutul discuţiilor de vineri femeilor rămase la treburile casei, spre a nu se abate de la calea cea dreaptă şi a se întări în credinţa adevărată. Murtaza îndeplinea ascultător porunca: după ce venea acasă, se aşeza pe laviţă, aştepta până când în jumătatea de cameră destinată femeii se stingea zgomotul râşniţei sau zdrăngănitul vaselor şi arunca prin perdea mereu aceleaşi cuvinte: „Am fost la moschee. L-am văzut pe mullah“. Zuleiha aştepta în fiecare vineri această frază, căci ea însemna mult mai mult decât spuneau cuvintele luate separat: toate în lumea asta sunt la locul lor, ordinea lucrurilor e neclintită.
Mâine e vineri. Mâine, Murtaza nu se duce la moschee.
Zuleiha îl găseşte cu privirea pe mullah‑hazret, care continua să se roage cu faţa spre mihrab.
— Oamenii de gardă să-şi ocupe posturile, ordonă Ignatov.
Ceilalţi – la culcare.
— Şi dacă nu vrem, tovarăşe Ignatov? Femeia cu sânii mari, care îşi descoperise capul cu atâta neruşinare în moschee, luase un braţ de fân şi stătea în picioare cu el în mâini.
— Deşteptarea e în zori, răspunde el sec, şi Zuleihăi, fără să ştie de ce, îi pare bine că e atât de aspru comandantul cu femeia neruşinată.
Femeia oftează zgomotos, ridicându-şi şi mai sus pieptul proeminent, şi aruncă braţul de fân pe podea, aproape de Zuleiha.
Santinelele se aşază la intrare, pe o bibliotecă răsturnată, şi lamele baionetelor scânteiază vioaie în întuneric. „De cu seară pân’ ce zorii vor să vie, marinarii sunt mereu la datorie!“ rosteşte preşedintele către ei în loc de rămas-bun, apoi le urează noapte bună deportaţilor şi oilor. Ignatov face un semn, şi lampa cu gaz îşi înghite mica limbă portocalie, doar vârful fitilului mai licăreşte abia vizibil în beznă.
Zuleiha pipăie în buzunar după pâine, rupe o bucăţică şi o mestecă.
— Unde ne duci, comisare? se aude în întuneric vocea sonoră, cântată a mullahului.
— Unde v-a trimis partidul, acolo vă duc, răspunde la fel de tare Ignatov.
— Şi unde ne-a trimis partidul tău?
— Întreabă-l pe atotştiutorul Allah, să-ţi şoptească el la ureche.
— N-o să reziste toţi la drum. Ne duci la moarte, comisare.
— Străduieşte-te să supravieţuieşti. Sau roagă-l pe Allah să-ţi dea o moarte rapidă, să nu te chinuieşti.
Deportaţii şuşotesc îngrijoraţi: Unde? Unde? – Oare în Siberia? – Păi unde altundeva? Când trimit, acolo trimit. – O fi departe? – Doar a spus mullah‑hazret: e atât de departe, că n-o să rezistăm la drum. Allah! Măcar de-am ajunge. – Aşa-i. Cine ajunge o să supravieţuiască…
Santinelele îşi armează puştile înainte de culcare cu un zgomot metalic. Murmurul vocilor se stinge. Căldura sobei se răspândeşte în moschee, pleoapele grele de oboseală se închid, Zuleiha aţipeşte. Nevasta mullahului scoate din cuşcă iubita ei pisică cenuşie şi o hrăneşte din mână, vărsând lacrimi mari pe spinarea ei vărgată şi moale.
