„Viața spiritului” de Hannah Arendt

Viața spiritului este ultima carte scrisă de Hannah Arendt; mai exact autoarea s-a stins din viață în timp ce lucra asupra acestei cărți, rămasă, din acest motiv, neîncheiată, dar care devine, astfel, o strălucită încheiere nu doar a operei, ci și a vieții sale. Hotărârea de a se detașa de domeniul său de gândire, cel al teoriei politice, este o întreprindere pe care o abordează cu modestia și tactul caracteristice începătorului, dar cu perseverența și profunzimea ce i-au fost proprii dintotdeauna. Mă întreb dacă tema abordată cu ocazia Prelegerilor Gifford, în cadrul cărora a fost invitată să conferențieze, nu a fost prilejuită și de o conștientizare senină a cursului firesc al vieții, pe care poate că a considerat oportun să o încheie cu o meditație asupra vieții spiritului. Oricare ar fi fost mobilul acestei chemări, este limpede că nu a făcut-o dintr-o disperare în fața morții a omului care caută o salvare într-o formă a vieții de apoi, despărțindu-se, în același timp, de filozofii care au postulat superioritatea vieții spiritului față de viața activă, lucrarea sa fiind o contribuție originală la gândirea metafizică a vremii. Dincolo de speculații, merită menționate și motivele invocate de autoarea însăși, în introducerea cărții, anume izbitoarea superficialitate a Răului, întruchipat de Eichmann, la procesul căruia a asistat, rău izvorât, după părerea ei, din lipsa gândirii; cel de-al doilea motiv fiind simplul interes față de condiția de ființă gânditoare a omului.

Tot în sprijinul lipsei oricărei intenții de a descalifica viața activă a individului în favoarea celei spirituale, vine și organizarea cărții după exact aceeași structură ca și cartea premergătoare care se ocupa de vita activa (căreia autoarea intenționa chiar să-i dea această denumire, dar care a fost publicată, până la urmă, sub denumirea Condiția umană) și cuprindea trei părți (Labor, Work, Action), cum se întâmplă și în cazul cărții Viața spiritului, concepută tot ca o lucrare din trei volume: Gândirea, Voirea și Judecarea, ultima dintre acestea neajungând să fie scrisă. Un apendice sub denumirea Judecarea, cuprinzând extrase din prelegerile despre filozofia politică a lui Kant, ținute la University of Chicago și la New School of Social Research din New York, prelegeri în care a atins această temă, este, totuși, adăugat la sfârșitul cărții, de către editoarea Mary McCarthy. (Viața spiritului a fost concepută chiar, de Hannah Arendt, ca al doilea volum al Condiției umane, fapt mărturisit chiar de ea într-o scrisoare către Martin Heidegger, din 20 martie 1971.)

Volumele sunt, așadar, denumite în conformitate cu cele trei facultăți mintale care alcătuiesc, în opinia autoarei, viața spiritului. Cele două lucruri care trebuie menționate de la început în legătură cu laborioasa reflecție a autoarei sunt, în primul rând, convingerea acesteia că activitatea spiritului este una care se impune de la sine și este proprie tuturor oamenilor, astfel încât Hannah Arendt nu se ocupă doar de „gânditorii de profesie” atunci când o analizează, ci de oameni, în general, iar al doilea lucru care îmi pare imperativ este separarea pe care ar trebui să o facem între spirit și suflet, acestuia din urmă, corespunzându-i, în opinia autoarei, mai degrabă, activitatea psihică, cu emoțiile și sentimentele sale care aparțin, în percepția ei, mai curând ființei sensibile, adică nu sunt autonome și nu au o viață independentă de organismul în care iau naștere. Pe de altă parte, spiritul, deși autonom, nu este nici el independent față de corpul căruia îi aparține, iar această interdependență dintre corp și spirit, asupra căreia insistă Hannah Arendt, în răspăr cu tradiția metafizică predominantă, trebuie păstrată mereu în memorie și avută în vedere la aprecierea speculațiilor din întinsul cărții.

Iată, așadar, punctele de pornire ale studiului unei vieți, nici superioară, nici inferioară vieții active, nici ruptă de corpul sensibil, dar nici constrânsă de acesta, poziții pertinente pentru demararea unei investigații atât de anevoioase, dar și suficiente, mă aventurez să conchid, pentru trezirea interesului unui cititor negrăbit. Nu știu în ce măsură și dacă cartea a fost gândită pentru un public larg, căci eu, care citesc filozofie din plăcere, am simțit lipsa unei pregătiri sistematizate, însă acesta nu ar fi, totuși, un motiv suficient pentru a renunța la parcurgerea ei de către neinițiați, și, cu siguranță, ar fi unul absurd pentru cineva cu adevărat interesat de subiect. Și asta deoarece cartea este un spectacol al unei gândiri speculative inedite și reprezintă o mostră a armoniei și coerenței conținutului ideatic al discursului.

Prima dintre cele trei activități mintale analizate, care s-a impus ca întindere în economia cărții, anume Gândirea, înainte de a fi o activitate, este, cu siguranță, o pasivitate, întrucât corespunde unei stări de retragere din lumea sensibilă și de contemplare a acestei lumi, dar deja interiorizate cu ajutorul memoriei sub formă de reprezentări ale lumii sensibile, asupra cărora se meditează („orice gândeste un gând secund”), asemeni unui spectator neimplicat în jocul din fața ochilor săi. Calitatea de spectator și capacitatea de a vedea întregul a acestuia sunt primordiale gândirii, căci doar distanța pe care o adoptă spectatorul permite interiorizarea spectacolului, spre deosebire de actor, care face parte din acel întreg, și deci nu poate vedea decât ceea ce se află în imediata lui apropiere, fiind incapabil, astfel, să-și facă o reprezentare a lucrului a cărui parte este. Lucrul astfel integrat în spirit nu este cercetat în scopul căutarii Adevărului, de care se ocupă Intelectul, chiar dacă acesta din urmă folosește Gândirea în activitatea sa, numai în calitate de instrument, însă. Îndeletnicirea Gândirii pure este căutarea Sensului:

„Orice gând se naște din experiență, dar nici o experiență nu conferă vreun sens sau măcar vreo coerență fără să fi fost trecută prin operațiile de imaginare și gândire”.

Iar pentru ca Gândirea însăși să fie coerentă, n-avem decât să rămânem mereu în armonie cu noi înșiși, criteriu pe care Arendt îl deduce din una dintre cele două propoziții pozitive ale lui Socrate:

„În ce mă privește, prefer să mă folosesc de o liră dezacordată și disonantă, să fiu în dezacord cu corul pe care-l dirijez, precum și cu cei mai mulți oameni, afirmând lucruri contrarii părerii lor, decât ca eu însumi, un singur om fiind, să nu mă aflu în armonie cu mine și să mă contrazic”.

Așadar, când gândesc sunt o dualitate, sunt cel ce întreabă, deopotrivă cu cel ce răspunde, și trebuie să fiu consecvent cu mine însumi ca să mă pot accepta, să pot trăi eu cu mine. Iată în ce sens gândirea este preferabilă ne-gândirii, nu pentru că, prin ea, am accede cumva la Bine sau la Frumos, ci pentru că, pentru a rămâne în armonie cu mine, cel mai probabil că voi prefera compania unui bine- voitor/făcător, decât a unui criminal.

„Aceasta nu este o chestiune de viciu sau virtute, după cum nu este nici chestiune de inteligență sau prostie. Unei persoane care nu cunoaște acest dialog tăcut (în cadrul căruia examinăm propriile spuse sau fapte) nu-i va păsa dacă se contrazice, iar asta înseamnă că niciodată nu va fi nici capabilă, nici dornică să dea socoteală de ceea ce spune sau face; nu-i va păsa dacă a comis o nelegiuire, deoarece poate miza pe uitarea ei în clipa următoare”.

În acestă notă poate fi înțeleasă constatarea autoarei precum că răul ia naștere, indirect, din lipsa gândirii.

Tot din principiul dualității gândirii este dedusă și activitatea sa:

„această dualitate a mea cu mine însumi face din gândire o veritabilă acrivitate, în cursul căreia eu sunt atât cel ce întreabă, cât și cel ce răspunde”.

Dacă Gândirea este contemplare, un repaos al ființei retrase din lumea sensibilă într-un prezent infinit (nunc stans), atunci Voința este organul spiritului pentru viitor, dacă este înțeleasă ca agent al libertății absolute de a începe ceva cu totul nou, un nou lanț cauzal, și nu ca liber arbitru care alege doar între mijloacele de atingere ale unui scop predeterminat. În volumul dedicat acestei facultăți mintale, Hannah Arendt insistă că urmărește anume istoria Voinței, și nu istoria ideilor despre voință. Voința a devenit manifestă mult după începutul filozofiei care coincide cu descoperirea rațiunii. Astfel, la antici abia se întrezărește o precursoare a Voinței, alegerea sau Liberul arbitru, al cărei element rațional este deliberarea ce nu se referă, cum am menționat mai sus, la scopuri, ci doar la mijloacele de a le atinge. Mai târziu, doi (aproape) contemporani, Apostolul Pavel și Epictet, se confruntă doar cu extremele ei, neputința și, respectiv, omnipotența voinței, în primul caz pentru că trebuie să vreau ce spune Legea, iar în al doilea caz pentru că nu trebuie să vreau ceea ce nu pot obține. Aceste trebuie să vreau și nu trebuie să vreau activează, ca și în cazul gândirii, o dualitate, însă, de această dată, una conflictuală, între voință și contra-voință, care nu este decât cealaltă față a ei, dar acest lucru îl va descoperi tocmai Augustin, cel care este considerat de Hannah Arendt „cel dintâi filozof al Voinței”. Velle și nolle sunt una, sunt doi-în-unul, iar conflictul, deși descoperit încă de apostolul Pavel, atinge magnitudinea maximă abia în gândirea augustiniană și asta deoarece el nu opune porunca spiritului dorinței trupului, ci porunca și refuzul, ambele ale spiritului: „spiritul poruncește spiritului să voiască și, cu toate că este unul și același, refuză să se supună”. Așadar, Voința poruncește nu doar Intelectului sau Memoriei, ci și Voinței însăși. Conflictul este rezolvat de Augustin prin iubire, care este „voința care dăinuie”, ceea ce rămâne după ce scopurile imediate au fost atinse și rezolvate.

Apostolul Pavel și Epictet nu sunt singurii care au văzut Voința la poli opuși. Astfel, Nietzsche îi notifică creativitatea și abundența („omul preferă să vrea neantul decât să nu vrea deloc”), în timp ce Heidegger o acuză de distructivitate, izvorâtă din obsesia Voinței pentru viitor, obsesie care îi împinge pe oameni la uitarea trecutului, ce degenerează în distrugerea lui, dar, împreună cu el, și a viitorului ce a „devenit” dintr-un trecut.

La aproape toți filozofii de care s-a ocupat, Hannah Arendt atestă, într-o mai mare sau mai mică măsură, tendința de repudiere a Voinței, explicată prin specificul îndeletnicirii acestora care presupune o tihnă a minții mai compatibilă cu consimțirea la rânduiala lumii, decât cu reflexivitatea Voinței. Doar Duns Scotus vede Voința ca Voință liberă de a începe ceva cu totul nou, ceva ce putea la fel de bine să nu existe, doar el este „dispus să plătească prețul contingenței la schimb cu darul libertății”. Dar nu doar gânditorii de profesie, filozofi și oameni de știință, nu sunt încă pregătiți de responsabilitatea și „bulversanta spantaneitate a unui act liber”. Nici oamenii de acțiune nu concep Începutul decât printr-o reînnoire a unei vechi și uitate tradiții. Dar libertatea abundă, totuși, izvorând nu din creativitate, ci din nașterea care, iar și iar, face posibil un nou început.

Dacă nu te simți confortabil cu ideea de nevoie de gândire dincolo de cunoaștere sau de voire în afara unui lanț cauzal, probabil nu te veisimți edificat în urma lecturii și, încă mai probabil, nici motivat de a iniția lectura. După cum am mai spus, mă îndoiesc că Viața spiritului se adresează unui public larg. Supusă unei investigații în scopuri de marketing, în carte s-ar găsi, cu siguranță, și niște sclipici pentru un cititor neîngăduitor cu firele prea lungi ale unor idei încâlcite: de ce sunt filozofii cosmopoliți, care e deosebirea dintre libertatea filozofică și cea politică sau chiar cum a fost inițiat și abandonat „calendarul francez”…, dar asta ar însemna să pierzi din vedere peștele în timp ce te îngrijești de undiță, și nici nu e genul de carte care să necesite o salvare atât de umilitoare. Salvarea vine din direcția opusă, dinspre carte spre cititor, dacă pe acesta îl umple de admirație cerul înstelat de deasupra sa și impulsul gânditor din sine.

Viața spiritului de Hannah Arendt