Viața ca o cursă contracronometru

Spre finalul romanului Și caii se împușcă, nu-i așa?, Robert Syverten, personaj și voce narativă a cărții lui Horace McCoy, își amintește o scenă care l-a marcat decisiv în timpul copilăriei și al vacanțelor petrecute la ferma din Arkansas a bunicului său. Unul dintre caii de la fermă, iapa Nellie, își rupe accidental un picior, iar bunicul o împușcă știind că nu există altă soluție și cruțându-i astfel agonia. Băiatul, imatur încă, nu înțelege semnificația acestui gest decisiv, își izbește ruda și plânge, socotind măsura nedreaptă și crudă. Lecția la care a asistat este completată cu justificarea imediată din partea adultului:

„În aceeași zi mi-a explicat că și el ținea foarte mult la Nellie, dar a fost nevoit să o omoare. Era spre binele ei, nu puteam face nimic, mi-a zis.” (pagina 125)

Secvența nu reprezintă doar un indiciu, o explicație pentru alegerea titlului, ci mai cu seamă cheia „crimei” săvârșite de naratorul-personaj, cheia întregului roman: răul judecat de oameni și de legile unei comunități/țări este, de fapt, binele pe care-l faci unei persoane cu care ai deja o legătură afectivă și care îți cere să o ajuți în felul acesta radical. La scară mai largă, ieșirea din scenă (scena vieții) a cuiva, asistată de un prieten care îi înțelege suferința.

Robert Syverten și Gloria Beatty sunt protagoniștii unui roman deja clasic, socotit un moment de vârf în cariera de scriitor a lui Horace McCoy. Cartea a fost ecranizată în 1969, iar filmul a păstrat același titlu și a reprezentat un succes, fiind nominalizat la nouă premii ale Academiei Americane de Film (regizat de Sydney Pollack, în interpretarea actorilor Jane Fonda, Michael Sarrazin, Gig Young și Red Buttons).

Mizele cărții? În 125 de pagini, câte are versiunea în limba română a ediției din 2023, scriitorul american radiografiază necruțător societatea contemporană în ansamblul ei, dar mai ales două etape/momente critice din prima jumătate a secolului trecut: Marea Criză din 1932 și industria de film de la Hollywood, cu atmosfera ei profund viciată. Este dinamitat astfel însuși visul american care însuflețea mii de oameni în ceea ce privește devenirea, parcursul lor artistic de la anonimat la celebritatea fulminantă.

Extrem de atent și de bine structurat, romanul acesta se citește cu sentimentul acut al actualității, al racordării sale la realitatea prezentului. Debutul narațiunii stă sub semnul unei infracțiuni (crimă) deja săvârșite: Robert a împușcat-o pe Gloria, partenera sa de dans. Este judecat pentru crimă și își așteaptă sentința, cel mai probabil o condamnare la moarte. Substanța cărții se articulează în jurul acestei morți anunțate (a Gloriei, se înțelege) și a justificării sale. Robert și Gloria se întâlnesc accidental, aflăm din confesiunea tânărului (întreaga carte este o confesiune la persoana întâi, din perspectiva acestuia), ca doi aspiranți la actorie, aflați în căutarea unei noi oportunități în acest sens.

Evenimentul care i-ar putea face vizibili se dovedește a fi un maraton de dans pentru spectatorii dornici de senzații tari. În timpul Marii Crize, oamenii au dus-o extrem de greu: job-urile erau greu de găsit sau de păstrat, lupta pentru șansa de a supraviețui era acerbă, astfel încât bruma de umanitate din anii recesiunii părea greu de asumat. Vorbim mai degrabă despre foamete, disperare și îndârjire decât despre bunătate și solidaritate. În aceste condiții, maratonul de dans la care se înscriu, ca pereche, Robert și Gloria se poate „citi”, în cheie simbolică, drept o metaforă a vieții în condiții extreme, implicit a supraviețuirii cu orice preț. Într-un astfel de cerc vicios, în lupta pentru supraviețuirea/salvarea speciei, cei slabi pică primii, iar indivizii cei mai dotați/motivați reușesc să răzbată.

Gloria este din start candidatul ideal pentru eșec: depresivă, demotivată, cu un trecut din care lipsesc bucuria și susținerea afectivă din partea familiei. Litania ei zilnică îi exasperează pe cei din jur, inclusiv pe Robert, partenerul ei de dans, care mereu îi suplinește momentele de oboseală și de cădere.

Oboseala Gloriei este un amestec de anxietate, deprimare, cinism și invidie pe cei care aparent mereu reușesc în viață, în ciuda faptului că nu ar fi talentați într-un domeniu sau altul. În viziune existențialistă, Gloria este în mod cert ceea ce se numește „ființa pentru moarte”; moartea devine treptat o formă de eliberare dintr-o existență fără scop, în care nu licărește nicio speranță, cât de mică ar fi aceasta. Gloria are nevoie de un secondant care să-i măsoare gradul de disperare și să-i curme chinul. Gloria este Nellie, la final, când amintirea din copilăria lui Robert se suprapune peste figura suferindă a fetei. În confesiunea acestuia, întâlnirea cu Gloria în ultima etapă din viața ei – trăită împreună, camaraderește – justifică ambele existențe: el, individul puternic, hârtia de turnesol în care băltește viața irosită a fetei, încercările de sinucidere, deambulările, relațiile pasagere; ea, individul slab, fără apetență pentru provocările zilnice, dar extrem de lucidă și de sarcastică în observarea faunei sociale în care viețuiește. Deznodământul vine de la sine, firesc; Gloria îi dă lui Robert pistolul, conștientă nu doar că vrea să fie eliberată de „chin”, ci și de faptul că orice altă ființă cu care interacționează va fi contaminată și trasă inevitabil în jos:

„E o lume de căcat, iar eu i-am pus cruce. O să-mi fie mult mai bine când o să mor, și așa o să le fie și celorlalți. Distrug tot ce ating. Chiar și tu ai spus asta. (…) Ia-l (pistolul, n. n.) și intră o clipă în teren în locul lui Dumnezeu, mi-a zis, îndesându-mi-l în mână. Împușcă-mă. Numai așa poți să mă scapi de tot chinul ăsta”. (pagina 124)

Viața e un maraton de dans. Unul cu reguli dure, cu răni la vedere. Pâine și circ. Nu dansul e important, ci vizibilitatea, mișcarea în fața tuturor: mănânci, bei, dormi, ești spălat săptămâni în șir, ți se administrează calmante, ți se deșiră hainele, îți cauți sponsori, dar reziști. Viața ta nu mai e a ta, ci a tuturor, dar mai ales a celor care fac bani pe spinarea nefericirii tale. Când îi cere lui Robert să o împuște, Gloria nu i-o cere unui partener de ocazie, ci unui prieten. Singurului prieten pe care îl are, cel cu care „a dansat” în ringul nemilos al vieții. Dincolo de judecată și de legi, Robert știe că nu a comis nicio crimă. Doar a făcut binele cerut de o prietenă. Îi rămâne în minte imaginea ei „complet destinsă, complet liniștită” după împușcătură. Și zâmbetul: „N-a murit în chinuri. Era destinsă, liniștită și zâmbea. Era prima dată când o văzusem zâmbind…”

Când ies amândoi din clădirea în care dansaseră săptămâni în șir, Robert înțelege ce trebuie să fi simțit biblicul Iona când balena l-a scuipat afară. Viața e un maraton. Viața e o balenă. Depinde doar de tine să cauți ieșirea.

Și caii se împușcă, nu-i așa? de Horace McCoy