Ultima Poveste. Spionul Armatei

„După obicei, povestitorul se odihnea pe locul cel mai bun al adunării, iar ascultătorii nu regretau să stea chiar și toată noaptea în picioare în juru-i, pentru a-l vedea mai bine. Însă Iarin prefera să stea el în picioare și-i punea pe ascultătorii săi să se așeze.” Ana Rotea

Ultima Poveste. Spionul Armatei nu este o carte pentru copii, așa cum, poate, ne-am gândi văzând pe copertă numele Anei Rotea, autoare a fermecătoarei serii Detectivii Aerieni. Rămân, desigur, vizibile mărci ale stilului autoarei și în acest prim volum scris în manieră fantasy și adresat altei categorii de cititori – narațiunea densă, amestecul incitant de suspans, gravitate și ironie, exprimare atentă, firească, obținută prin lucrul cu fiecare cuvânt în parte, pentru a crea efectul de simplitate, având în spate efort de bijutier, rafinament și originalitate.

Prin felul în care obține impresia de lume ireală, primul volum dintr-o serie fantasy se aseamănă cu un basm clasic, pe care sunt grefate elemente din proza de anticipație, de tip Asimov sau Tolkien. Mai curând un scenariu distopic, proza aceasta utilizează un imaginar pluristratificat, alcătuire complexă de simboluri și alte încifrări.

Motivul tigvelor vorbitoare se regăsește și în basmele românești. Al cincilea reușește să decapiteze Baba. Cei doi poartă un dialog, după moartea Babei, întru recunoașterea înfrângerii și lămurirea situației. Forțele malefice își suspendă puterea, pe care o conservă prin metamorfoză. Pădurea Roșie nu este doar o pădure, este mereu un loc cu rezonanță, un rezervor de energie, labirint și spațiu al verificării puterilor. Baba Pâca este o „creatură lemnoasă” greu de ucis, dovedind, într-o adevărată epopee, că are, asemenea multor făpturi din lumea ei, o incredibilă (și aproape comică) vitalitate:

„Creatura lemnoasă păru învinsă, căzu în genunchi. Însă regula Armatei impunea decapitarea, ca test al morții, aşa că Al cincilea nu se opri până nu desprinse căpăţâna cheală de trup. Căzu și se rostogoli cu prada în brațe.

– Te-am învins, Babo! strigă Al cincilea tigvei.

– Aşa e, ai fost mai mult decât mine, rosti capul Babei, care-şi mai ducea o scurtă viață, aidoma crengii desprinse de trunchi.

– Invită-mă în pădure! Vreau să pot intra în Pădurea Roşie.

– Nu mai ai nevoie de invitație, dansatorule, râse Baba, scuipând sânge. Interdicţia piere odată cu mine.

Alături, corpul de lemn se prăbuși cu mare freamăt, apoi trosni ghemuindu-se la pământ, se strânse și se strânse până deveni trupul pipernicit al unei bătrânici. Întreaga pădure preluă trosnetul. Între copaci parcă plesneau rând pe rând vreascuri invizibile care-i uniseră. […]

Capul pleșuv din brațele lui Al cincilea își căscă ochii, înțelegând că moare după cum i se prezisese, privind un animal din carnea căruia nu gustase vreodată: penele tatuate de pe fruntea Eroului, pe care le considerase mincinoase, trebuie că aparținuseră unui animal nemaiîntâlnit de Babă. Pâca lărgi nările și, deși aerul tras nu mai avea unde-l trimite, adulmecă înspre tânărul bărbat şi simți pe el mirosul dulce al morţii unui corp mare – corpul iepei argintii care-i scăpase și care purtase mesajul morții celui ce-o avea în grijă. Gura tânărului mirosea a carne de cal, pricepu Baba şi râse răgușit.

– Ai mâncat iapa friptă… M-ai fript şi pe mine, dan…sa…to…ru…le…

Bufnița strigă şi porni în zbor deasupra pădurii.” (pp. 350-351)

Lectura deloc simplă a acestei cărți, masive în toate sensurile, cere o acomodare rapidă a minții cititorului cu noi forme de existență, personaje atipice, atmosferă crepusculară, tipare narative insolite. Din acest imperiu al răului nu există evadare, cei rătăciți sunt recuperați, cei morți devin „neșoptiți”, un fel de strigoi, dacă nu se respectă protocolul expierii. Monștrii se luptă cu Eroii, nimic nu e previzibil, nimic nu e sigur.

Multe secvențe din Ultima poveste. Spionul Armatei sunt extrem de puternice. Începutul este de-a dreptul izbitor, prin scenele de lume primitivă, întâi, apoi terifiante cu adevărat prin prezentarea unei boli ciudate. Pe trup apar guri vii, ca niște răni deschise și lacome, care devorează făptura. Dacă Afa Boer scăpă inițial de o asemenea gură decupând spațiul din jurul rănii, o excizare sângerând necontenit, când gurile îi devorează ochii, aproape hrănindu-se cu materie cenușie, pentru vindecare este nevoie de un miracol, adică de intervenția unei Mame.

Cu o structură arborescentă, cartea scoate la iveală tot felul de personaje hibride, înspăimântătoare prin condiția lor degradată – sunt Eroi, Mamă, Tată sau Fiice. Animal este un personaj bizar, cu o condiție ambiguă – numele se dovedește generic. Animal nu este un el, este o ea, seamănă cu un câine, deși nici câine nu este, pentru că, înspăimântător, râde asemenea omului.

Numele personajelor sunt ieșite din comun, foarte rare sau chiar inventate, pentru a denumi personaje pe măsură: Cepi, Lambra, ciobanul Titul, Para, Thei, Tecula, Bogdu, Roșul, Galbenul, Negrul, Zina, Ruja etc. Multe dintre aceste personaje nici nu pot fi identificate clar decât prin nume – Al zecelea, Al nouălea etc. -, neavând alte trăsături puse mai puternic în evidență.

În carte, Eroii sunt entități cu identitate incertă, „materializări”. Îi definește, de pildă, uimirea, starea primă care descoperă anumite secrete. Iată militarii:

„Dacă era nevoie de vreo dovadă în plus, militarii puteau fi recunocuți și după expresia identică de uimire: ca fiecare alt călăreț înarmat care se materializase în calea lui Afa, și această nouă cunoștință făcu ochii mari când i se refuză prețiosul document.” (pp. 22-23)

Între cele două tabere, a invadaților și a invadatorilor ținutului Dalian, sunt disputate trădarea, păcatul, iubirea, ușor convertibilă în ură, alianțele neconvenționale, forța „stelelor”, boala și leacurile, visele transformate într-o Ultimă Poveste. Există și un Comandant pe jumătate învins, pe jumătate învingător. Dorințele Comandantului sunt anticipate de Străin. Ca să poată continua misiunea, Comandantul se gândește la o nouă Armată, în care să facă loc monștrilor, adică zeilor.

În ținutul Dalian cel care spune povestea aduce vești de departe, cunoaște viitorul și validează prezentul, ca în Povestașul lui Llosa. Să fii povestitor este un privilegiu, doar că statutul acesta nu te apară de primejdii, dimpotrivă, te expune diverselor forme ale răului. Povestitorul poate fi bănuit (când nu se suspectează chiar el) de impostură – cuvintele sunt instrumente de manipulare, atunci când ascultătorii primesc exact ceea ce vor să audă.

„Lui Iarin îi plăcea partea aceasta a nopții, când, din curiozitatea celor ce-l ascultaseră, se nășteau întrebări previzibile, în mare parte, pentru care avea răspunsuri tocite de îndelungata folosință, sau, mai rar, întrebări surprinzătoare care-i testau ascuțimea limbii. Fie că avea sau nu răspunsul pregătit, Iarin ştia să se zgârcească la cuvinte, căci un povestitor care se despoaie de mister dăunează Poveştilor lui. Bărbatul bea, râdea răsunător și, oricât de scurt răspundea întrebărilor, găsea mereu ceva isteţ care să-i minuneze pe oameni și să-i facă să-i repete cuvintele în încercarea de a le reține și a le căuta mai târziu miezul ascuns.” (p. 34)

Condiția povestitorului devine temă centrală în această proză de tip fantasy. Multe dintre istorisiri sunt repetate, fiind deja cunoscute – fragmente de mit, nuclee narative din infinita poveste a vieții trăite neîndestulător, în nefericire și mizerie. Ruja, cel mai neobișnuit personaj al romanului, știe mai mult, dar e femeie și are mai puțină credibilitate, în lumea povestitorilor, decât bărbații:

„– Ascultă, şopti Afa spre Iarin. Chiar se întâmplă să caut o Poveste, dar nu orice Poveste.

– Aia cu nemuritorii e mai mult minciună, află de la mine.

– De aceea mi-o vei spune la beție pe-aia. Dar nu despre ea vorbesc acum. Caut o Poveste pe care niciun povestitor dintre cei întâlniți până acum n-a ştiut-o. Banii din punga mea s-ar rostogoli toți deodată către cel care ar fi în stare să mi-o spună.

– Încearcă-mă, zise Iarin.

– Cunoşti cumva… Povestea sfârşitului?

– Sfârşitului cui? întrebă Iarin. Poveştile vorbesc despre nenumărate sfârşituri.

– Sfârşitul a tot, zise Afa și mai încet. Sfârşitul vieții, al nostru inclusiv.

– Viața nu poate sfârși. Murim noi și alții ne iau locul. Poveștile despre asta vorbesc…

– Nu, nu asta caut, zise Afa ridicând o mână și oprindu-l pe Iarin.

Cumva, Iarin şi-o aminti pe Ruja aruncându-i din uşa cârciumii, în ziua în care băuseră împreună, că va spune ultima Poveste, una pe care nimeni nu o spusese încă. Uitase acest amănunt, căci, la unica ei seară de povestit, Ruja rămăsese în umbra lui, alegând să povestească urmarea uneia dintre Poveştile începute de el. Nici pe aceea nu o spusese prea bine, după cum reacționaseră ascultătorii. Şi dacă totuși Ruja ştia Povestea pentru care Afa şi-ar fi dat toți banii? Dar cum ar putea femeia să știe ceva în plus față de el?!” (p. 362)

O parte dintre vești ajung la destinație prin ochii păsărilor, altele sunt percepute cu ajutorul unui simț care se activează inexplicabil. Natura însăși comunică într-o limbă primordială, însă nu toți îi înțeleg semnele. Capacitatea de a „citi” prezentul și viitorul fie nu se activează, fie se pierde în timp, din motive stranii. Melania speră că va putea avea darul divinației, caracteristică a oricărei Mame, însă așteptarea ei se dovedește zadarnică. Lambra are răbdare, cu toate că intuiește drama fetei sale:

„Lambra îi dăduse fierturi de ierburi menite să ajute, apoi îşi purtase îndelung mâinile deasupra trupului răstignit pe pământ al primei ei născute, întrebându-l despre puterile care nu se mai trezeau, și abia dacă-şi mascase dezamăgirea faţă de răspunsurile primite. Încă nu, fusese tot ce-i spusese Mama după fiecare nouă încercare. Înţeleg că firea nu mă ascultă, dar de ce nu-mi vorbește măcar? întrebase Melania o singură dată. Îți vorbește imens, dar la ce bun, dacă tu nu o auzi? Când era bună cu ea, Mama îi spunea despre cum se mai întâmplase ca unele Fiice să nu aibă harul de a ordona naturii de la început și să-l obțină în timp ce îngrijeau pline de iubire domeniul primit pe încrederea oamenilor. Însă răutatea surorii mai mici îi aminti Melaniei despre prime Fiice la care harul nu sosise vreodată, care se acoperiseră de ruşine făcând pe Mama vreunui domeniu.

– O soartă tristă mă așteaptă dacă e cum spui tu… Dacă nu sunt decât o impostoare.

– Sper să te alungăm cu pietre! îi ură Dinia.

Nu trecuse atât de mult timp de când surorile aveau trupuri mai mici cu inimi mai mari în ele. Pe atunci, Melania se bucura de supunerea totală a copiilor domeniului și niciun joc nu începea și nu avea farmec fără ea.” (p. 429)

Gema „citește” în cioburi și luciul apei, dar minunata oglindă pe care o primește în dar de la Mamă nu mai reflectă nimic dincolo de chipul celei deja prizoniere a unei imagini. Intenția a fost ca mai binele să înlocuiască binele. Motivul oglinzii magice indică, în acest caz, slăbiciunile personajului fascinat de propria frumusețe și incapabil că mai vadă viitorul neamurilor sale. Gema își pierde puterile:

„Cumpărase mai demult din domeniul Borviz, de la sticlărie, o oglindă pentru Gema. O ceruse pe cea mai mare, atât de mare, încât fata să se poată oglindi în întregime în ea. O aduseseră cu mare grijă peste munţi, învelită în cârpe și hârtie. Când o dezveliseră dinaintea Gemei, fata care se reflectase până atunci, ca ei toți, în ape, în ochii mari ai surorilor și în câte un prețios ciob de oglindă, împietrise: nu văzuse niciodată o făptură mai fermecătoare decât cea din oglindă. Dar nu ca să se admire îi luase Lambra oglindă. Periodic, îi cerea fetei să se înfometeze, pentru a-şi slăbi legătura cu timpul în care trăia, și să pună la fiert rădăcini subțirele, tăiate cât palma de lungi, legate câte trei cu fir roşu de ață. Prin aburul fierturii din căminul Fiicelor, Gema trebuia să desluşească în oglindă viitorul Dalianului.

– Ce ai văzut în oglindă, Gema?

– Mamă, nimic. Oglinda a rămas neagră.

– N-a fost suficient abur, n-ai astupat bine fereastra, uşa? Cine ți-a adus rădăcinile? Poate ai mâncat ceva? Adevărul, Gema!

– A fost destul abur, Mamă. Am tăiat cu mâna mea rădăcinile, nu mă încred în altcineva. N-am mâncat, curând ai să vezi prin mine de cât m-am subțiat. Însă nici nu am stat mult la oglindă, că i-a lovit pe toți câte ceva și m-au chemat afară din casă pentru a-i lecui.

– Gema! Un singur lucru ai de făcut: oglinda! Lasă leacurile în grija surorilor tale!

– Care surori, Mamă? întrebă Gema.” (p. 441)

Fiind atât de amplă, ca o frescă ce ocupă un perete întreg, acoperindu-l complet cu detalii, narațiunea își pierde la un moment dat claritatea. Pe microsecvențe însă, limpezimea imaginii revelă o adevărată lucrătură în filigran. În romanul Anei Rotea, o tehnică importantă a relatării preia parcă din arta fotografică tendința de a lăsa fundalul neclar, atunci când obiectivul camerei se focalizează asupra unui singur element. Sunt încântătoare referirile la scrisori, ca obiecte în sine, dincolo de rolul lor în comunicare.

„Zâmbi abia trăgând în sus de colţurile obosite ale gurii. Până să citească şi să transforme în informație gândacii negri ai literelor înşirate pe hârtie, interogă și admiră caligrafia. Alinierea impecabilă a rândurilor, eleganța formelor născute din cerneală, apăsările penei, răsucirile cu nerv ale literelor finale i se adresau muteşte, trădând firea şi starea de bine ale celui care-i scrisese. Dincolo de pânza cortului îl aşteptau toate urgențele și nevoile lumii, dar Comandantul se apucă să citească fără grabă scrisoarea cu hârtie simplă primită de la corespondentul lui preferat.” (p. 47)

Descrierea surprinde calitatea hârtiei și a cernelurilor, culorile de fond și irizațiile, suportul în care este păstrată corespondența, mirosul de dezinfectant și parfumul sofisticat al simplității:

„Minunata hârtie de scris căpăta tot felul de nuanțe atunci când cel care o făcea se pricepea să scoată culoare din plante sau pietre și să o picure în pasta hârtiei. Cu ochii închişi, Comandantul mângâia cilindrul metalic în care-i fusese adusă scrisoarea şi-şi crea aşteptări în privința felului în care ea arăta. De pildă, albul hârtiei pe care o ținuse ultima oară în mână era presărat cu firişoare de un roşu palid, amintind de pielea anumitor obraji văzuți prea îndeaproape – interesantă hârtie. Spera ca scrisoarea de acum să-l surprindă plăcut printr-un ton nou nu doar al foii, ci și al cernelii folosite de trimiţător. În sfârşit, scoase din cilindru câteva foi rulate, eliberând mirosul asigurator de sănătate al dezinfectantului pe care Armata îl folosea, și le desfăşură pe măsuța din faţa sa, trăgând, ca să le întindă, doar de marginile lor nescrise.

– Hârtie… obişnuită, constată el.

Îşi cântări dezamăgirea. Da, iubea hârtia şi şi-o dorea sofisticată, în tot felul de culori și cu margini decupate măiestru, iar cei care îi scriau știau asta şi se întreceau în a-l impresiona cu inventivitatea furnizorilor lor de hârtie. Dar, gândind mai departe, dezamăgirea lui aducea a alint, deci o alungă ca pe o emoție nepotrivită situației. Ba chiar găsi că toate dichiselile scrisorilor trecute o făceau pe cea de acum să se remarce printr-o valoare aproape uitată: simplitatea. Mângâind hârtia banală, Comandantul retrăi momentul primirii primei sale scrisori, cu tot cu uimirea bucuroasă atașată acelei amintiri.

– Vezi ce-mi faci? îl întrebă Comandantul pe autorul absent al scrisorii.” (p. 46)

Comandantul primise o epistolă din care nu lipsea formula de captatio benevolentiae. Tipul de frazare și exprimarea arhaică mimează ecoul cronicilor aparținând altei civilizații eroice. Doar ce este scris dăinuiește:

„Eroule,

Veșnic fie numele tău pe buzele oamenilor, nemuritoare ajungă amintirea ta peste generații!”

Scrisoarea din final este semnată tot de Afa Boer.

În acest prim volum al unei serii fantasy, legiuni de personaje apar și dispar din prim-plan. Dintre ele doar câteva joacă un rol important în acțiunea care se construiește amețitor, dincolo de marginile închipuirii. Moartea este relativă și, când cadavrele nu sunt arse deplin, morții se întorc și rătăcesc printre cei vii, apărând Pădurea Roșie de invadatori și de „stelele” lor. Într-o asemenea lume, linia clară dintre bine și rău nu se poate identifica. Ținutul Dalian nu este departe, ca alcătuire și potențial imprevizbil, de Zona lui Andrei Tarkovski, cu diferența că se revendică de la alt tipar metafizic.

Pe site-ul editurii găsim informații despre autoare:

Sunt născută în Galați, în 1978. Am absolvit Drept și Litere. Am scris și scriu cărți pentru mințile tinere, cărți amuzante sau teribile și – neapărat – iritante pentru cei fandosiți. Iubesc cărțile (iubesc să le citesc, iubesc să le scriu), dar și cafeaua făcută de alții (pentru că nu are cum să fie mai rea decât o fac eu), pisicile (mai ales dacă stau la mângâiat), ordinea și liniștea, ferestrele mari (prin care se vede mult cer), zilele cu ploaie (dar să nu am nimic de făcut), toate plăcintele lumii (fără discriminare). Mai iubesc imaginația și roadele ei, iar cu asta ajung la motivul prezenței mele aici: la Editura Datagroup apare cel mai imaginativ fantasy pe care am fost în stare să îl scriu.

Las mai jos alte fragmente:

„Când mori, le zisese Bogdu fiecăruia, ceilalți preiau datoria de a trăi pentru tine. Tânărul îşi întinse cu mare efort mintea către Centru, sperând să transmită că lui i-a venit rândul să moară, că vor trebui să trăiască pentru el. Dar nu-l putu ajunge. În schimb, Al şaselea îşi aminti de Al cincilea și aproape că auzi bătând cu forță inima din pieptul nedespicat al acestui frate de stea. Îi fu clar că Baba îi luase la rând pe paznicii din marginea pădurii, că Al nouălea murise, aşa cum tocmai făcea el, așa cum va face, de nu va fi avertizat, Al cincilea.” (p. 346)

„– Şi poate că nu sunt tocmai lup, zise Ruja uşurel.

Ochii tânărului sclipiră când articulă atent:

– Câine? Care e diferenţa? Dintre lupi și câini.

– Lanțul, zise Ruja zâmbindu-i. Câinii știu ce este lanţul. Îmi place. Să vorbim. Şi ţie îți plac cuvintele.

– Ar trebui să îmi placă. Le folosesc mult.

– Vorbele oamenilor. Nu sunt exacte. Nu crezi? Evită adevărul. Înadins! De ce le foloseşti? Mult.

– Eu spun Povești ca să-mi câştig traiul.

– Să-mi spui și mie. O Poveste. Am auzit de povestitori. Nu am întâlnit vreunul. Până la tine. Nu trebuie să fii om? Pentru asta.

– Păi… zise Ruja și se privi.

– Înţeleg. Eşti aproape om.

– Până acum, doar tu m-ai bănuit că aş fi altceva.” (p. 456)

„Petru revenise la timp în piață pentru a se uimi alături de toţi ceilalți. Ruja, femeia pe care o ştia plecată, i se înfăţişa diferit. O considerase urâtă, prea înaltă, slabă și strâmbă, dar poate că o judecase pripit. În lumina dimineţii, oasele proeminente ale feţei Rujei întindeau obraji netezi și trandafirii. Ochii cei mici, care evitau să privească și doar furau scurte impresii asupra oamenilor, acum priveau drept și înfloriseră mari, negri și adânci, într-un hățiș de gene lungi. Așa frumoasă cum se făcuse la chip, Ruja se și împlinise la trup, se îndreptase de spate și le zâmbea.” (pp. 486-487)

Ultima Poveste. Spionul Armatei de Ana Rotea