Bărbatul care voia să fie iubit și motanul care s-a îndrăgostit de el – „Fericirea se poate cumpăra la preț mic?”

„Dar chiar în acel moment am privit din nou strada plină de oameni: îşi ridicau ochii de pe ecranul telefoanelor doar în faţa vitrinelor de la magazine, locurile de unde, cu puțină pricepere, fericirea se poate cumpăra chiar la preț mic.” Thomas Leoncini

Cartea poate fi citită ca un îndreptar de viață personală, însă este, prin seninătatea imaginarului propus și prin ironia fină, mai mult decât atât.

Locurile comune vehiculate în literatura motivațională de astăzi sunt prezente în paginile acestea, care așază totuși altă lumină, uneori răsturnată, asupra lor – nicio întâlnire nu este întâmplătoare, tot ce se întâmplă se întâmplă cu un scop și, mereu, spre bine, universul îți îngăduie să-ți îndeplinești dorințele etc. În același registru, al psihologiei de buzunar, nevoia de schimbare este asociată căutării de sine.

Se spune că oamenii devin, din 7 în 7 ani, cu totul alți oameni, în așa măsură sunt de puternice schimbările fizice și emoționale prin care trec. De o schimbare are nevoie și Christian, un tânăr din tipologia ambițiosului egoist. Christian are tot și totuși nu simte că deține ceva. Răspunsul simplu ar fi că îi lipsește iubirea. Răspunsul complicat este că bărbatul trebuie să afle ce fel de iubire îi lipsește, aceea pe care o primește totuși, nu suficient, sau aceea pe care ar trebui să o poată oferi.

Christian încheie afaceri de succes și este, la vârsta lui, un om care a acumulat destule valori materiale – conduce un Porsche, vrea să-și schimbe apartamentul, nici el modest, pentru o locuință fabuloasă, care să-i uimească pe oaspeții săi (nu pe prieteni!), are mai mult decât suficient pentru a trăi în lux. Cu toate acestea, nu se poate bucura de ce are, fie că, pentru el, niciodată nu e destul, fie că, destul de singuratic fiind, nu are cu cine împărtăși bucuria obiectivelor bifate. Tânărul are, desigur, o prietenă care îi seamănă, confiscată cum e de profesie, mai mult plecată, ambițioasă, urmăritoare tenace a proiectelor profitabile.

Christian primește șansa de a porni, pe un traseu inițiatic, în căutarea fericirii, de fapt în căutarea prezentului. Din acest punct de vedere, proza lui Thomas Leoncini este un bildungsroman. Bărbatul primește mesaje a căror proveniență nu și-o poate explica. Primul bilet apare în mașina, care fusese încuiată. Alt bilet i se strecoară pe sub ușă. Contrariat, Christian caută sursa acestor mesaje, reușind în același timp să recupereze treptat senzații pierdute, să facă observații ca urmare a unor momente de reflecție, să accepte că are o nemulțumire care-i strică viața.

Conținutul mesajelor este derutant: pe o hârtie oarecare sunt mai mult scrijelite versuri cu miez filozofic, revelator. Preocupat să afle cine este autorul biletelor pe care le primește, Christian nu reușește imediat să se concentreze asupra conținutului acestor mesaje și asupra propriului drum.

Întrebat ce este fericirea, tânărul oferă imediat un răspuns, valabil parțial: puterea de adaptare. De reținut ar fi că lucrurile esențiale scăpă acestei adaptări. Căutarea tânărului – se va dovedi că o căutare este rătăcirea personajului în afara matricii sale cotidiene – vizează identificarea esenței universului.

„– Dumneavoastră îmi vorbiţi despre oamenii acestui timp, nu de lume. Lumea rămâne, timpul dispare. Oamenii acestui timp au fost învățați să uite de sine și cred că sunt fericiți pentru că s-au detaşat. Sunteți sigur că le semănaţi?

Îl priveam, perplex.

– Sigur, trebuie să mă adaptez dacă vreau să trăiesc…

– Într-adevăr, îmi vorbiţi despre adaptare, însă, dacă ați fi fost precum ei, nu ați fi spus asta. Dar la esențial nu ne putem adapta. Esenţialul se poate doar trăi, nu poate fi nici măcar gândit, se trăiește și atât. Reuşiţi să vizualizați o respiraţie? Sau reușiți să respirați fără să vă dați seama?” (p. 22)

Personajul va fi dublu călăuzit, prin mesajele poetice și prin intermediul unui motan roșcat, o făptură inocentă. Poezia este, în acest punct al cărții, o soluție terapeutică. Citind rândurile scrise de un necunoscut, tânărul are senzația că este ghidat în așa fel încât, urcând pe un traseu montan, să găsească exact ceea ce caută – pe un necunoscut care este nimeni altul decât tatăl său. Fiul nu-și cunoscuse tatăl, dispărut în război. Dorința tatălui fusese ca fiul să primească ceasul său, un obiect care să-i țină aproape unul de celălalt, indiferent cât de mare ar fi distanța dintre ei.

Ca să deschidă suficiente orizonturi, călătoriile trebuie să fie și interioare. În afară de poezie, dialogul are, de asemenea, funcție vindecătoare. Tânărul întâlnește în drumul său tot felul de oameni care îi stârnesc mirarea prin poveștile și întrebările lor: Guido („pădure”), Morfeo („somn”), Michelangelo, Psyché („suflet”) etc.

Titlul Bărbatul care voia să fie iubit și motanul care s-a îndrăgostit de el reușește să formuleze teza cărții, fără să ofere toate indiciile. Sunt multe lucruri pe care nici măcar un titlu amplu nu le poate cuprinde. „Bărbatul care voia să fie iubit” este Christian, căruia îi lipsise iubirea tatălui – o va recupera, misterios, printr-o urcare, nu printr-o coborâre în lumea umbrelor. Sigur că iubirea este valoare supremă a vieții, banii nu au consistență și, iată, nu aduc fericirea pe care un motan îndrăgostit de stăpân o face palpabilă. Întrebat dacă motanul Joshua („care s-a îndrăgostit de el”) ar putea purta vreodată o mască, Christian nu dă niciun răspuns – este învederat că iubirea are o dimensiune ingenuă, neprefăcută. Oamenilor le este greu să iubească, fiindcă, în absența măștii sociale, se simt vulnerabili.

Ușor de parcurs, romanul lui Thomas Leoncini se dovedește o lectură plăcută, prilej de oprire asupra unor concepte uneori golite de conținut prin prea intensa lor vehiculare și, fără îndoială, prin interpretarea, intenționat sau nu, eronată.

Însă dincolo de paginile „de manual”, lectura acestei cărți seamănă cu drumul lui Christian, dovedindu-se pe cât de simplu, pe atât de complicat, cum se și vede din următoarea întrebare: „Fericirea se poate cumpăra la preț mic?”

Las mai jos alte fragmente:

„Acea zi ar fi trebuit să fie pozitivă, reuşisem să-mi ating obiectivul, dar cineva voia să-mi strice bucuria. Ca să fiu sincer, nu biletul găsit în maşină mă deranja cel mai mult, ci gândul că nu eram atât de entuziasmat pe cât se cuvenea de un eveniment aşa de important, care ar fi trebuit să mă facă să zâmbesc încontinuu: vânzarea acelei case urma să-mi asigure o fericire pe termen lung, ar fi trebuit să fie precedată de un entuziasm debordant și de o exaltare greu de ţinut în frâu timp de multe zile.” (p. 31)

„Cu cât te afunzi mai tare în viaţa de zi cu zi, cu atât devine mai palpabilă absenţa uneia dintre activitățile cele mai neglijate ale timpurilor noastre: introspecţia. Nu mai avem nevoie de ea, o substituim cu senzații noi, cu surogate, cea mai mare parte dintre ele transmise prin telefon. Ajungem să avem obsesia inconştientă a ecranului: ne uităm dacă am primit vreun mesaj sau dacă e vreun comentariu care ne privește, dacă cineva, undeva, se gândeşte la noi sau dacă a dat de înțeles public c-ar avea nevoie de noi. Cu alte cuvinte, ne asigurăm ca nu cumva să pierdem ocazia de a ne simți importanți sau utili.” (p. 25)

„– Aş vrea doar să vă spun că va sosi momentul în care veți înţelege că, în ciuda acestei plăți generoase, frumuseţea vieţii se află în altă parte, nu în excesul de bani, ci în acele lucruri pe care nu le-a inventat omul și pe care toți pot să le admire, regăsindu-se în frumuseţea lor. Motivul pentru care trăim nu e de găsit în lumea pe care a construit-o omul, ci în cea creată înainte de apariția lui.

Făcu o pauză, apoi continuă:

– Vă urez multă fericire, domnule Christian, dar vă reamintesc că nu trebuie să credeți că aceasta va sosi datorită banilor mei. Altfel, fericirea va fi ca o stea căzătoare: în momentul în care veți crede că e aievea, va și dispărea în imensul întuneric al nopții. Atunci veți idealiza fericirea ca pe o amintire, veți crede că ați fost fericit să vedeți acea stea luminoasă, dar că erați prea atent să o urmăriți ca să vă puneți o dorinţă. O veți face doar după ce steaua va fi dispărut.” (p. 21)

„Mereu am crezut că banii, succesul și puterea, adică acele lucruri care-mi lipsiseră în copilărie și adolescenţă, mă vor face să-mi iau revanşa asupra vieții. Am învăţat destul de devreme că absenţa e o prezenţă covârşitoare: dacă știi că ceva ar putea fi al tău, că ceilalți sunt mai fericiți cu acel lucru, atunci acea lipsă se materializează într-un fel în capul tău. De îndată ce o percepi, începi să-i dai importanță, şi atunci ai două alegeri: ori te conformezi statutului tău și îl accepți, ori te arunci în mijlocul arenei şi începi să lupţi pentru a deveni cineva.” (p. 10)

„– Se poate trăi bine doar cu noi înșine? Stai să explic mai bine: mie-mi place să fiu singur, dar până la un punct. Nu putem să trăim fără ceilalţi, nu crezi?

– Desigur, dar, pentru a ne simți bine alături de ceilalți, trebuie să ne simțim bine mai întâi cu noi înşine. Ceilalți pot deveni complementari nouă, nu o oglindă de imitat sau de judecat. Când simți nevoia să judeci pe cineva înseamnă că nu ţi-e bine cu tine însuți. Eu sunt viaţa mea, dacă mi se pare greu de suportat, înseamnă că mi-este greu să mă suport pe mine însămi. Uită-te la cei de jos: oamenii îşi sunt necesari unul altuia, dar scopul lor e să fie triumfători asupra celor mai slabi decât ei. Dacă ar înţelege că lupta e interioară și că acel „afară” e doar o consecință, viaţa lor s-ar schimba drastic. Judeci pe cineva? Nu judeci acea persoană, ci acea caracteristică din tine pe care crezi că o poți extirpa arătând cu degetul. Însă nu faci altceva decât să-i dai mai multă putere.” (p. 187-188)

„M-am aşezat şi am luat biletul, l-am despăturit:

Pentru a găsi răspunsuri trebuie să știi unde să cauți adevăratele întrebări.

Renaşterea e chiar dincolo de aparență,

la prima ieşire.

E o stradă pentru puțini oameni, deloc cunoscută,

dar e suficient să iei urma pietrelor,

ele cunosc harta întregii lumi,

pentru că sunt eterne, și limba lor e universală.”

(pp. 78-79)

„M-am întors şi m-am îndreptat spre cuvintele scrise care murdăreau albul foii de hârtie.

Prospețimea emoțiilor tale

curge în venele mele

ca o limfă transparentă,

hrănită de bătăile inimii mele

sau ale naturii.

Cât ești de frumoasă

și câtă pace tăinuieşti.

După lectura acestui ultim mesaj m-am convins că nu trebuia să mă tem: persoana misterioasă care mă persecuta voia, de fapt, ca eu să înţeleg ceva.

Dar de ce voia asta cu orice preț rămânea o întrebare fără răspuns.” (p.136)

Bărbatul care voia să fie iubit și motanul care s-a îndrăgostit de el de Thomas Leoncini