Râul destinelor

„Într-o bună zi o să mă mărit și o să am o fată. Mă distrează și numai ideea că ea se va răzvrăti împotriva mea și își va adora bunica. Și apoi, o să mă gândesc că, oricât îmi e de greu prezentul, va trebui să trăiesc pentru ziua de mâine. Așa s-a întâmplat și în trecutul îndepărtat, tot așa va fi pe vecie…” Sawako Ariyoshi

Râul destinelor este o carte despre Japonia, țară văzută din perspectiva a trei femei din generații diferite reprezentând tradiția, modernitatea și, în ultimă instanță, sinteza dintre cele două dimensiuni identitare.

Hana vine dintr-o familie conservatoare. În lumea ei, tinerele sunt educate pentru a prețui bunele maniere, artele, obiectele moștenite din generație în generație. Absolvind un fel de pension, Școala de Fete, tinerelor li se cere să prețuiască rafinata ceremonie a ceaiului, arta aranjării florilor și măiestria interpretării muzicii. Când se căsătoresc, tinerele își aleg un blazon.

Prin tradiție, băiatul cel mare al unei familii se bucură de cea mai mare parte a averii. Băiatul mai mic întemeiază o familie secundară. Nunțile sunt aranjate de părinți, iar copiii nu se împotrivesc alegerii. Regulile sunt acceptate, chiar dacă mai apar mici momente de revoltă referitoare la pretențiile fiecărei comunități.

Venind pentru prima dată în casa soțului ei, după ce a traversat râul Ki, un râu încărcat de legendă, Hana poartă chimono cu orhidee, crizanteme, flori de prun și bambus. Blazonul tinerei miresei Fumio este iedera, simbol al vegetației luxuriante. Soacra Hanei are ca blazon o gutuie. Două săgeți înfipte într-o carapace țestoasă sunt semnul unei familii nobile, cu strămoși samurai.

Lucrurile frumoase, multe destul de vechi și de scumpe, primesc cuvenita prețuire din partea tuturor, indiferent de vârstă. Hana descoperă că fiica ei o moștenește în privința slăbiciunii pentru porțelanuri. În casa lui Fumio, bunica Hana și nepoata Hanako inventariază vitrinele:

„–E porţelan prețios, i-a explicat Hanako, ce se ținea scai de bunica ei. Specialiştii ne-au spus că a fost scos dintr-un vechi mormânt din Java. Eu le-am tradus părinţilor din malaeză când au cumpărat vasul.

Hana şi-a dat imediat seama că e porţelan thailandez deosebit de valoros, numit Sangkhalok. Pe Hana a surprins-o faptul că pe Eiji şi Fumio începuseră să-i intereseze antichitățile prețioase. Hanako a deschis un dulăpior compartimentat și a anunţat:

– Mai avem multe.

Ca să o facă pe Hana să se simtă bine, nepoata a scos obiectele unul câte unul. O îndemna să asculte sunetul limpede ca de clopoțel al porţelanului, după ce-l bătea uşor cu vârful unghiei de la degetul arătător.

– Ce frumos se aude!

– E caracteristic acestei categorii de porţelan. Uite, acesta este balinez. Are culoare frumoasă, dar nu sună precum celelalte.

Hanako a mai scos o mulțime de farfurii, boluri și vaze și le-a probat din nou sunetul. La început, le-a lovit cu vârful unghiei ca să-și încânte bunica, dar s-a lăsat treptat pradă pasiunii ei vechi pentru ceramică antică.

– Porţelanul thailandez a avut întotdeauna clinchetul acesta splendid?

– Cred că da. E într-adevăr minunat.

Hanako a mai lovit o dată, cu vârful unghiei, marginea unei farfurii şi a ciulit urechile. Apoi a zis cu însufleţire:

– Bunico, îți dai seama că au existat, cu secole în urmă, oameni care au trăit într-o astfel de lume?

Hana se minuna că Fumio, care o rupsese cu tot ce însemna trecut, are o fată interesată de obiecte vechi valoroase.” (p. 224)

Căsătorindu-se cu tânărul ales de bunica ei, Hana traversează râul Ki. Prin căsătorie, Hana ajunge în altă familie în care se străduiește să se integreze repede. Hana primise o educație desăvârșită, cu reguli stricte și principii de neîncălcat. Cumnatul Hanei o prețuiește pentru educația și frumusețea ei, dar o disprețuiește pentru conformism. Hana are vitalitate – o energie impresionantă, datorită căreia reușește să-și sprijine soțul, preluându-i din atribuții, și să-și crească cei cinci copii în tradiția familiei.

Personaj fermecător, Hana are însușiri excepționale. Ar fi putut fi o nesupusă, un spirit inovator, însă, dominată de ideile inculcate de bunica ei, rămâne de partea conservatoare a societății. Ea rămâne în umbra soțului, căruia reușește să-i ierte infidelitatea. Înțeleaptă, Hana intuiește cursul vieții copiilor ei. Sinceră cu ea însăși, Hana își dă repede seama că personalitatea copiilor nu poate fi influențată în direcția dorită, a unei vieți de familie sănătoase.

Prin contrast cu Japonia tradițională apar elementele civilizației moderne. Tinerii sunt mai puțin dispuși să se supună superstițiilor care cer, de exemplu, ca divinitățile să fie îmbunate cu ofrande.

Râul destinelor este și un dialog dintre mamă și fiică, purtat aprig de-a lungul timpului, o clarificare plină de duioșie și de reproșuri. Pe cât este mama de tenace, pe atât este fiica de încăpățânată. Dialogul femeilor ce fac parte din generații diferite se tensionează mereu, iar armonia familiei vine, în cele din urmă, din înțelepciune – mama cedează prima în fața fiicei sale impetuoase.

Rebelă, Fumio poartă rochii moderne, cu toate că Hana îi cere să îmbrace straiele tradiționale, măcar la momentele ceremonioase. Urmându-și soțul, Fumio își crește fata, pe Hanako, departe de tradiția japoneză. Până la urmă, Hana reușește să își învețe nepoata care este diferența dintre floarea de cais și floarea de cireș. Împreună, bunica și nepoata cercetează cu atenție materialele pentru chimonouri, pictate în nuanțele râului Ki.

Foarte aproape de capătul vieții, Hana vorbește mult, atât de mult încât devine greu de suportat. Răbdare să o asculte mai are doar nepoata, care îi stă alături tot timpul. Din cauza accidentului vascular, Hana o confundă pe fata ei cu Hanako, nepoata. Mama cu fiica ei, Fumio, are, de fapt, de lămurit anumite lucruri, nu cu Hanako, dar în mintea femeii cele două chipuri nu mai sunt clare. Explicațiile nu ajung la Fumio – printr-o întorsătură a vieții, reproșurile mamei o ocolesc pe cea căreia îi sunt destinate. În schimb, tânăra o ascultă pe Hana, înțelegându-le astfel mai bine pe mama și pe bunica ei.

Cu puțin înainte de sfârșitul bunicii, prin lentila unui telescop, nepoata Hanei vede valea râului Ki, ale cărui ape vijelioase amenințaseră ținutul. Prin aceeași lentilă se vede clar și fabrica de care depinde dezvoltarea industrială a orașului vecin, semn că până și lumea aceea veche s-a schimbat.

Roman despre tensiunea dintre tradiție și modernitate, educație și valori identitare, Râul destinelor are frumusețea unui stampe japoneze.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Una dintre cele mai importante figuri literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru şi scenarii de film şi televiziune, SAWAKO ARIYOSHI (1931–1984) s-a născut în oraşul Wakayama. Îşi petrece o parte din copilărie în Java. În 1949 îşi începe la Tōkyō studiile de literatură şi artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă şi începe să se afirme ca scriitoare. Debutează în 1956 cu povestirea Baladă, nominalizată în acelaşi an la cea mai prestigioasă distincţie literară japoneză, Premiul Akutagawa. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller şi studiază teatrul la Sarah Lawrence College din New York. Acesta este şi anul în care se impune ca romancieră, prin Râul Destinelor (în original, Râul Ki; Humanitas Fiction, 2024), primul volum al unei trilogii din care mai fac parte Râul Arida (1963) şi Râul Hidaka (1966). Romanul Parfum de curtezană (Humanitas Fiction, 2013, 2023) apare în 1962 şi este considerat, alături de Soţia doctorului (1967; Humanitas Fiction, 2008) şi Dansatoarea de Kabuki (1969; Humanitas Fiction, 2008, 2011), cea mai strălucită mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi. În anii următori autoarea publică în acelaşi ritm susţinut romane, printre care În amurgul vieţii (1972) şi Prinţesa Kazu (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primeşte prestigiosul Premiu Mainichi. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă şi au fost ecranizate.

Las mai jos alte fragmente:

„Hanako a pieptănat-o pe Hana uşor şi mult. Era foarte atentă să nu-i zgârie scalpul. Pe Hana a apucat-o iarăşi vorbăria.

– Nu m-ai pieptănat niciodată până acum… Fumio, ai trecut și tu de cincizeci de ani. Ce norocoasă ești că ai o fată minunată ca Hanako!

Hana iar le-a confundat şi îi vorbea lui Hanako de parcă era Fumio.

– Te-am lăsat întotdeauna să spui ce gândești și să faci ce vrei. S-a întâmplat vreodată să nu-ţi trimit banii pe care mi-i tot cereai cât ai fost studentă și chiar după ce te-ai măritat cu Eiji? Și cu câtă îngâmfare vorbeai întruna despre independenţă şi libertate! Hanako ți-ar râde în nas dacă i-ai spune aşa ceva. Și Kazuhiko, şi Hanako sunt copii minunați. Cred că ai fost totuși o mamă bună. Nu poţi judeca o femeie până nu vezi ce s-a ales de copiii ei.

Fumio, te-ai tot răzvrătit împotriva mea, dar eu nu-mi doream decât să rămâi lângă mine. Pe Seiichirō nu mă puteam baza. Tomokazu pretexta mereu că e al doilea băiat și că soția îi manevrează viața. Ce greu mi-a fost să am grijă singură de toată gospodăria Matani! Când o femeie îmbătrâneşte, lucrul pe care și-l dorește cel mai mult e să cheltuiască bani cu nemiluita, numai că, pe vremuri, eu nu am avut cum. De aceea am fost mai cheltuitoare după primul accident vascular cerebral, când mi-am dat seama că mă pândește moartea în fiece clipă. Cred că nici nu ştii cum am sărbătorit schimbarea rogojinilor tatami. Vine lume multă să mă vadă de când s-a aflat de accident, pentru că știu cu toții că sunt generoasă. Tie nu ți-a plăcut nicicând obiceiul „dar contra dar”, însă nici nu-ţi dai seama ce senzație plăcută îți lasă! Râsul Hanei a răsuna gutural.

– Averea familiei a început să se topească atunci când tatăl tău, Keisaku Matani, a început să cheltuiască fără chibzuială.” (p. 258)

„Într-o după-amiază frumoasă de toamnă, Hana, cu un coș mic în braţe, a luat-o spre miazănoapte pe cărarea dintre parcelele de orez. Recolta fusese în mare secerată, și oamenii se ocupau acum de treieratul orezului cu o unealtă lunguiață și ascuțită din fier, pe care o treceau peste snopi ca să îndepărteze boabele. Pleava aurie se aduna grămăjoare-grămăjoare în faţa uneltelor de treierat și a bărbaţilor care lucrau de zor. Hana privea atentă. Femeile strângeau apoi pleava și curăţau locul. Boabele de orez expuse la soare emanau un miros plăcut. În arta japoneză a „mirosirii tămâiei”, aceasta nu se miroase, ci se savurează. Hana chiar savura parfumul toammi. il percepea până şi sonor. În afară de Kudoyama, unde crei cuse, mai cunoştea bine oraşul Wakayama. În Musota, satul duzilor și al parcelelor de orez, se afla de şase toamne, dar sezonul secerişului și treieratului părea să aibă de fiecare dată o semnificație proaspătă. Simţea că i se umple sufletul de bucurie când adulmeca toamna cu recolta ei bogată.

Îmbrăcată cu o jachetă haori peste chimonoul cu imprimeu discret, din mătase gri-albăstruie, Hana păşea sprintenă pe cărarea dintre parcele. Când o zăreau, ţăranii se opreau din treabă și o priveau fascinați, adresându-i-se:

– Frumoasă zi, nu-i așa?

– Da, așa e. Ce harnici sunteți!

– Ciudat că vă vedem pe-aici!

– Da, e prima oară când mă duc la Shin’ike.

– A, da? Vizită plăcută!

– Mulţumesc!

De fiecare dată când i se adresa cineva, Hana se oprea și făcea o plecăciune scurtă și saluta înainte de a-şi continua drumul. Politeţea doamnei Matani părea absolut firească, dar ţăranii, neobişnuiţi să fie trataţi astfel, erau de-a dreptul impresionați. Asudau pur și simplu în căutarea unor cuvinte alese.

– Ce femeie drăguță! Nici nu-ţi vine să crezi că are doi copii.

– Parcă descinde dintr-un tablou… cu coșul acela pe braț!

Toți se uitau după ea admirativ, rămânând cu ochii în zare.” (pp. 76-77)

*

„Hanako avea un bandaj alb în jurul gâtului şi era îmbrăcată într-un fel de costum de marinar pe care-l purtau în mod obişnuit copiii și care fusese cumpărat pe fugă cu o zi înainte. Lucrurile închise la culoare nu-i veneau bine din cauza tenului palid. Nu avea haine potrivite pentru tristul eveniment, așa că au dat fuga la Takashimaya să-i cumpere un costum gata confecționat. Hanako era subțirică și avea picioare și mâini lungi. Trăind cu senzația că mânecile cu trei dungi albe la marginea de jos erau prea scurte, tot trăgea de ele. Gulerul o deranja, iar funda albă din față îi stătea ca un spin în ochi. Pe Hanako n-a afectat-o atât de mult moartea bunicului, deoarece rareori apucase să se afle în preajma omului ocupat peste măsură. Fumio nu a certat-o direct că-şi mişcă mâinile, dar i-a spus:

– Hanako, priveşte bine în jur! Epocile istorice Meiji şi Taishō s-au încheiat definitiv cu moartea bunicului.

Totuşi, cuvintele nu-i erau adresate neapărat fiicei. De fapt, Fumio îşi mărturisea gândurile cu voce tare. Nu simţea în largul ei îmbrăcată cu chimonoul negru din mătase habutae şi cu nelipsitul blazon.” (pp. 211-212)

„Şi totuşi, Hana nu părea să-și poată controla fiica aşa cum ar fi dorit. În a șaptea zi după moartea tragică a asa Misono, Hana a luat o ricşă dis-de-dimineață și a pornit spre Musota. Și-a băgat în brâul de nuanţa ceaiului verde scrisoarea primită cu câteva zile în urmă de la Fumio. Era prima scrisoare a fiicei de după căsătorie. Copleșită de nostalgie, a desfăcut plicul tacticos, dar nerăbdarea şi bucuria s-au preschimbat brusc în deziluzie crâncenă.

Scrisoarea lui Fumio începea cam băieţeşte. Și apoi conţinutul…

M-am măritat cu un simplu funcționar de bancă, dar se pare că Eiji Harumi va avea un viitor strălucitor. Nu ne leagă nimic de trecut, pentru că el nu face parte dintr-o familie distinsă, cu nume răsunător și proprietăți moştenite din generație în generație. Noi vrem o viață modernă. De aceea, înapoiez toate lucrurile inutile din zestrea mea.

Putea să scrie la fel de bine că-i pare rău, dar unele lucruri din zestrea pregătită cu atâta grijă de Hana nu-i erau necesare şi-i stăteau în cale în căsuţa lor cea nouă. Cuvintele ar fi sunat cu totul altfel, chiar dacă sensul era acelaşi. Fumio mai menționase că le trimite la Musota. Cu o zi în urmă, domnul Matsui o anunţase că au sosit lucrurile returnate.” (p. 169)

„Fumio era îmbrăcată în poză precum Clara Bow, actriţă de cinema din America. Japonezele moderne se îmbrăcau și ele la fel, numai că Hanei îi venea să-și acopere ochii, atât i se păreau de indecente. A plecat imediat la marele magazin universal Takashima și a cumpărat două chimonouri elegante din mătase și i le-a trimis lui Fumio. Fata i le-a returnat cu prima poştă.

Sake-ul proaspăt distilat se păstrează într-un recipient nou din piele. La fel, îmbrăcămintea occidentală e cea mai potrivită pentru o viață modernă. Cadourile tale îmi miros a critică la adresa rochiei cu care sunt îmbrăcată în poză. În Shanghai, fie că-i vară, fie că-i iarnă, port îmbrăcăminte europeană. Îmi pare rău că te-ai deranjat, însă îți returnez cadoul. Te rog să nu te superi.” (p. 183)

„– Fumio, să știi că și eu am remușcările mele.

– Ce vrei să spui?

– Bunica mi-a spus cândva că mireasa nu are voie să călătorească, spre noua ei casă, în contra curentului râului Ki. I-am ignorat sfatul şi superstiţia bine-cunoscută și am trimis-o pe Kazumi la Yamato. Nu mai e nimic de făcut, știu, dar nu pot să nu regret că n-am fost ascultătoare. Mă simt responsabilă pentru moartea ei.

– N-am auzit de o asemenea superstiţie.” (p. 187)

„– Privește, Hanako! Acela e râul Ki. Ce culoare frumoasă are! Râurile din Batavia erau de un albastru sclipitor. Pe Hanako o încânta nuanţa specială de verde a râului Ki.” (p. 202)

Râul destinelor de Sawako Ariyoshi