Trupul sufletului

Întreg volumul de povestiri intitulat Trupul sufletului impresionează prin tehnica impecabilă a narațiunii. Personajele sunt prinse într-o formulă succintă și edificatoare, alternând elementele de context socio-politic cu fișa biografică, scurtele divagații de ordin moral sau psihologic cu întâmplări aflate în desfășurare, detaliul cu privirea de ansamblu.

Realitatea se estompează, semnalată fiind doar de menționarea vreunui an sau a preocupărilor specifice epocii – mersul la fabrică, banalitatea traiului de zi cu zi, resemnarea, lipsa de orizont cultural, lipsa oricărui orizont.

Două surori se luptă între ele pentru dragostea mamei și duc, în paralel, altă bătălie, pe care o simt pierdută din start, cu adoratorii femeii – o străină pentru ele – care le este mamă. Nici nu-și dau seama că nu știu aproape nimic una despre cealaltă. Singurătatea îngrozitoare pe care o percep vag ca pe cauza existenței lor terne se încheie în momentul în care își dau seama, tardiv, că mama se gândise tot timpul la ele. Dovezile afecțiunii materne vin la o jumătate de an după înmormântare, când moștenitoarele sunt chemate să decidă soarta hârtiilor (tratate, documente, studii lingvistice etc.) din apartamentul familiei.

În povestirea Serpentina, Nadejda Gheorghievna își pierde treptat, dar destul de repede, memoria. Iluzia bibliotecarei este că nimeni altcineva nu poate avea grijă de cărți așa cum o face ea. Obișnuită cu o memorie infailibilă, femeia rămăsese să lucreze și după vârsta pensionării, simțindu-se utilă, chiar eficientă în cel mai mare grad. Primul cuvânt pe care nu și-l amintește este „serpentină”. De aceea boala pe care singură și-o monitorizează, fără disperare, doar cu uimire, capătă un nume, „boala serpentinei”. Într-o jumătate de an, protagonista uită din ce în ce mai des nume, cifre, obiecte. Se ajută de scris, notându-și permanent lucruri, dar, ca în Veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, femeia uită și scopul însemnărilor. Ștergerea totală a memoriei este trăită ca o eliberare. Femeia atinge orizontul imaculat al amneziei definitive. Fiecare clipă îi apare ca o foaie cu desăvârșire albă, cum trebuie să fi fost lumea la începuturile ei.

Abatorul din povestirea Leșuri lunecând ușor, unde-o fi sufletul lor… este o metaforă a confruntării directe cu viața. O tânără nu ia examenul de admitere la facultate, dar nu-și pierde pasiunea pentru laboratorul de anatomie. Se angajează, ca să-și poată urma visul, la un institut unde se fac analize. Tânăra este trimisă la un abator să recolteze țesut, epifiză de porc, sarcină ușor de îndeplinit. Infinit mai greu este pentru tânără să nu-și păteze mocasinii de sângele amestecat cu noroi. Experiența traumatizantă de la abator o face să devină vegetariană și să renunțe la dorința de a se face biolog. Obișnuită să studieze la microscop secțiuni, fărâme, detalii, fata are brusc revelația întregului care, cu toată grozăvia lui, se dovedește insuportabil.

Ludmila Ulițkaia stăpânește perfect tabloul social, reușind să creeze portrete memorabile. În prim-plan se află, în general, figuri feminine, surprinse la diferite vârste, în momente semnificative ale vieții lor. Dacă luăm în considerare titlul, putem spune că în prim-plan rămâne mereu sufletul, așa cum este el, ajustat pe măsura fiecăruia și purtat la reverele unui trup-haină.

Câteva date despre utoare găsim în prezentarea editurii:

LUDMILA ULIȚKAIA, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumele de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013) și Oamenii țarului nostru (2005; Humanitas Fiction, 2023), distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) în 2005, Trupul sufletului (2019; Humanitas Fiction, 2025), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas, 2008, Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz, în 2022 Premiul Formentor, iar în 2023 Premiul pentru Pace Eric Maria Remarque. Din martie 2022, scriitoarea s-a exilat la Berlin.

Las mai jos câteva citate:

„Nadejda Gheorghievna, care trecuse deja de vârsta pensionării, provenea din acest soi al închinătorilor la carte și nici prin cap nu-i trecea să-şi lase slujba. În primul, în al doilea și în al treilea rând… Toate aceste numeroase argumente erau enunţate de fiica ei, Lida, care se chinuia cu gemenii ei născuți târziu şi visa să se mute cu maică-sa, ca să aibă ea grijă de nepoți… Dar Nadejda Gheorghievna nici nu voia să audă: copiii, după cum se ştie, cresc şi singuri, dar cărțile au nevoie de îngrijire, mai ales în această perioadă de răscruce pentru viața bibliotecilor.

Avea în minte planuri uriaşe şi, când începea ceva, nu se mai oprea până nu ducea treaba la bun sfârşit. Și mai avea o particularitate uimitoare în comportamentul ei: vorbea cu șefii și cu subalternii pe acelaşi ton de participare prietenească, în care nu existau nici aere de superioritate faţă de inferiori, nici prețiozitate respectuoasă față de superiori. Nu-i scăpa nimic, nu uita nimic, nici măcar numele nepoatei femeii de serviciu care făcea curat în biroul ei.

Aproape şaizeci de ani avea Nadejda Gheorghievna când a uitat cuvântul serpentină. Îi povestea unei prietene pe ce splendidă potecă şerpuitoare urca în copilărie spre casa bunicii din satul din apropierea Gagrei, și cum apoi poteca asta a fost acoperită pentru că pe muntele abrupt s-a construit un drum în… și aici s-a împotmolit. Cuvântul serpentină îi ieşise din minte, şi în locul lui era un gol absolut. O lacună… O pată albă…

Fără să se trădeze, a schiţat un zigzag cu degetele. Și, tot în zigzag, a deviat discuția în altă direcţie, spre teme culinare, și a povestit ce plăcintă gustoasă făcea bunica din iarbă obişnuită în anii foametei… Între timp, Nadejda Gheorghievna continua să caute în adâncurile memoriei cuvântul dispărut, ca să acopere cu el acea pată albă. Și deodată şi-a dat seama că nu e prima dată când i se întâmplă asta – să piardă așa un cuvânt. Da, nu demult încercase să-şi amintească numărul de telefon al unei colege de școală și nu reuşise. Şi doar toată viața știuse pe dinafară toate numerele de telefon ca pe Tatăl Nostru. Se risipiseră…

S-a tulburat, s-a înfuriat, s-a îngrijorat. Să fi fost doar pentru că muncea prea mult?

Cuvântul serpentină i-a revenit în memorie a doua zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar serpentina asta s-a dovedit a fi doar primul semnal de alarmă. A doua zi nu și-a putut aminti titlul romanului de McEwan care îi plăcuse atât de mult…

Se pierdeau cuvinte, nume, cifre. Dar nu numai cuvinte și cifre. Mai rău decât atât, a observat că, îndreptându-se spre bucătărie să-și ia un pahar cu apă, reușea să uite de ce se ducea, se întorcea de unde pornise, ca să-și amintească, și se mai ducea o dată… Nenumărate drumuri după o ceașcă, o farfurie, un prosop. Şi-a pierdut buletinul… e drept, mai târziu l-a găsit. Buletinul îi era foarte necesar în acel moment, tocmai completa o cerere pentru viză de lucru în Germania, si era un lucru de o mare importanță, nu o simplă plimbare pentru înfrumuseţarea vieţii: trebuia să înapoieze unui muzeu din Leipzig niște cărți luate în timpul războiului.

Tot mai des încremenea pentru o clipă, ca să reia o secvenţă de acțiuni pe care altădată le făcea automat. Nimeni nu observa asta în afară de ea. De altfel, nici nu avea cui să-i împărtășească necazul ei, ascuns deocamdată. A devenit îngrijorată că va uita ceva important și urgent la slujbă.

A început să-și facă însemnări – să nu uite. Asta, ailaltă, pe cine trebuie să sune, cu cine trebuie să se întâlnească. Și, separat, altele: ce să nu uite să cumpere de la magazin. Apoi uita unde a pus bilețelul…

Odată, când a venit fiica ei cu nepoții, a uitat cum îl cheamă pe unul din ei. După ce au plecat, şi-a amintit cum îl cheamă pe băiețel: Maksim! Şi a început să plângă… A înțeles că suferă de o boală oribilă şi ruşinoasă.

Nadejda Gheorghievna şi-a botezat afecțiunea boala serpentinei și reușea cu destul de mult succes s-o ascundă de cei din jur. După jumătate de an şi-a dat seama că uită până și numele colegilor, și a învăţat să umple pauzele care apăreau ca urmare a acestui fapt cu tot felul de adresări impersonale de tipul draga mea, scumpule, prietene…” (pp. 179-181)

„Aici însă nu era o lume a învăţării, ci a cunoașterii desăvârşite, și ea nu avea granițe… Tot ce știa ea din cărți – de la manualul şcolar de gramatică la crestomaţia istoriei lumii antice, de la demonstrarea teoremei lui Pitagora la alcătuirea floemului doar o mică parte din spaţiul care se deschidea în fața ochilor ei.

…Acest haos inteligent o invita în el, avea nevoie de ea.

Unde-mi sunt ochelarii? i-a trecut prin minte. Dar şi-a dat seama imediat că vederea ei e perfectă și că vede totul altfel decât înainte, parcă nu tridimensional, ca de obicei, ci într-o altă dimensiune. Era marea frumuseţe pe care o bănuise, stând în biblioteca ei, în secția de achiziţii, dar nu visase, nu sperase să se vadă în locul acesta, și fericirea a umplut-o până la refuz – până la pierderea propriilor graniţe? – pentru că simțea că e acceptată aici pentru totdeauna, și ceea ce iubise cel mai mult pe lumea asta – să învețe, să afle lucruri noi și să-și lărgească cunoştințele până în punctele cele mai îndepărtate, pe care conştiinţa ei suferindă, supraîncărcată, obosită de muncă nu putea decât să le aproximeze – îi era dat tot deodată şi pentru totdeauna. Lumea asta scânteietoare nu avea granițe. Ea se mișca, se desfășura, se lărgea și unduia ca o serpentină…” (p. 187)

„Ani la rând, surorile se întâlniseră numai pe 1 septembrie, la ziua de naştere a mamei lor. În apartamentul ei înghesuit, încărcat de cărți prăfuite, teancuri de hârtii scrise şi pânze de păianjen, se aduna în această zi multă lume – colegi, foşti elevi, studenți. Era enervant. De ce erau oamenii ăştia atât de legați de ea? Era rece, nu-i plăcea nimic, în afară de literele îmbârligate ale limbilor orientale și cărțile jerpelite în care-şi petrecuse toată viaţa, aproape fără a le da nici o atenţie celor două fiice. Fetele au crescut: una sub supravegherea bunicii, cealaltă, a bonelor angajate, care se schimbau des, nelăsându-i timp să le îndrăgească.” (p. 91)

„Lidia și Nina, două surori trecute de prima tinerețe, au sosit în casa pustie dintr-un sat italian necunoscut cu autobuze diferite, din direcţii diferite: una venise prin Milano, cealaltă, prin Genova. Erau invitate aici de o italiancă pe nume Antonella, o elevă a Aleksandrei Vikentievna, răposata lor mamă. Antonella locuia la Genova, unde și preda la universitate, la catedra de slavistică, iar această casă de ţară îi rămăsese ca moştenire de la o mătușică fără copii. În ultimii zece ani, Aleksandra Vikentievna, lingvist de renume și cercetătoare a textelor vechi, petrecuse foarte mult timp în această casă acum pustie. Antonella le rugase cu insistență pe surori să vină, ca să sorteze lucrurile rămase de la mama lor. Ea nu se îndura să facă asta, din profund respect faţă de moştenirea mentorului său.” (p. 89)

*„— Ei, cum de nu pricepi, a scris asta înainte să cadă la pat…

— Binecuvântați fie cei ce vorbesc tare în urechea mea surdă…

Nina, care alegea pe masă pietricelele și conurile, a încremenit. Apoi a întrebat încet:

— Lida, oare nu despre ea vorbește? Că e drept, în ultimii ani auzea prost. Fără să ridice capul, Lidia a răspuns: Nu, bineînţeles, e așa, în general… Şi a continuat, tot mai rar:

— Binecuvântați fie cei ce îmi strâng cu blândețe mâinile tremurătoare… Binecuvântați fie cei ce îmi ascultă cu interes poveştile despre tinerețea de mult apusă…

Şi s-a oprit:

— Nina, tu îţi mai aduci aminte de copilărie? Şi în general, ce ne amintim noi? Eu ţin minte cum am fost cu bunica în Crimeea când eram mici…

— A fost numai cu tine… Pe mine nu m-a dus nimeni în Crimeea. Mă trimiteau în tabăra de pionieri.

— Da, mama nu-şi prea lua concedii. Cum au început să dea drumul, a început să plece… La Roma, la Ierusalim… şi nu-mi povestea niciodată nimic.” (p. 102)

„— Mie în general nu-mi povestea nimeni nimic – nici mama, nici tu… a ridicat din umeri Nina. La ce bun toate astea? De ce citești? Cui îi folosește?

— Ai răbdare, Nina. Am înţeles. Ea a făcut doar traducerea, au scris nişte italieni probabil, uite, e scris în italiană, și tot zece puncte sunt.

Şi a continuat, tot mai rar:

— Binecuvântați fie cei ce-mi înțeleg setea de comunicare…

— Doamne, care sete? a întrerupt-o Nina. Comunica numai pe chestii de serviciu, nu se ocupa decât de ea, n-o interesa nimeni…

— Da’ mai taci, Nina, de fapt nu ştim asta. Noi n-o interesam, nu eram câtuși de puțin interesante pentru ea, dar ceilalţi, cei cu care vorbea, poate că erau interesanţi… s-au îmbulzit toată viaţa în jurul ei…

— Binecuvântați fie cei ce îmi dau din timpul lor prețios…

— Cu cât citești mai mult, cu atât mă înfurii mai tare – ea nu ne-a dăruit niciodată din timpul ei prețios! Bunica, poate, ţi-o fi dăruit ţie! Dar când a murit bunica, mie numai grădinița mi-a dăruit… timp preţios.” (p. 103)

„Vikentievna o dusese la biserica San-Donato, unde era o statuie care o înfățișa pe Maica Domnului a Bătrânilor – Nostra Signora della Terza età. Poate că așa e mai corect să fie tradus – nu avârstnicilor, ci a bătrânilor? Şi acolo era atârnată pe perete această rugăciune… Și luaseră de acolo şi bolul de porţelan în care stăteau scoicile, pietricele și mărgelele care împărţiseră singurătatea cu mama lor… În avion au ridicat cotiera despărţitoare dintre scaune, și Nina și-a îngropat umărul fragil şi întreaga ei faţă de vrăbiuță în pieptul mare şi moale al surorii ei. Şi amândouă au adormit. Singurătatea le părăsise.” (p. 106)

Trupul sufletului de Ludmila Ulițkaia