Pământ al oamenilor

Dedicat de Antoine de Saint-Exupéry unui camarad, Henri Guillaumet, Pământ al oamenilor este un elogiu al prieteniei dintre aviatori, oamenii ce înfruntă primejdiile pentru a-și împlini exemplar misiunea. Fiecare zbor poate fi ultimul. La granița dintre scrierea memorialistică și ficțiune, tulburătoare prin stilul poetic și filosofic, dar și prin informațiile despre viața piloților, cartea apare în 1939 și primește Premiul Academiei Franceze.

O hartă presupune mai mult decât trasarea în linii și culori a unor teritorii care, privite de la înălțime sunt grandioase și îndeamnă la demersuri exploratorii. O hartă trebuie observată în adâncime, dincolo de suprafața hârtiei colorate, pentru ca reperele să le fie piloților mai clare și mai apropiate.

Cu o hartă în față, un aviator experimentat îi arătă tânărului care face pentru prima dată zborul peste Cordilieri cum „să citească” peisajul. Pe un platou se găsește o fermă cu oameni gata să ofere ajutor, mai departe, apar niște portocali și cei zece berbeci, care se pot rostogoli sub roțile aparatului. Pe hartă este însemnat și locul unde s-a culcușit un pârâu-șarpe, a cărui apă slăbește fermitatea terenului. De la prima privire sunt identificate elementele de siguranță și de pericol, în caz de aterizare forțată.

„Dar ce oră specială de geografie mi s-a ținut cu prilejul acela! Guillaumet nu mi-a predat o lecție despre Spania; el mi-a făcut din Spania o prietenă. Nu mi-a vorbit nici despre hidrografia, nici despre populaţia, nici despre şeptelul ei. Nu mi-a vorbit despre Guadix, ci despre cei trei portocali care mărginesc un câmp din apropiere de Guadix. Fii atent la ei, însemnează-i pe hartă. Iar de atunci, acești portocali au ocupat pe harta mea un loc mai important decât Sierra Nevada. Nu mi-a vorbit despre Lorca, ci despre o simplă fermă din apropiere de Lorca. Despre o fermă plină de viață. Și despre fermierul ei. Și despre soţia fermierului. Iar această pereche, pierdută în spațiu, aflată la o mie cinci sute de kilometri distanţă de noi, a dobândit o incomensurabilă importanță. Bine instalați pe o coastă de munte, ca niște paznici de far, ei erau gata mereu, de sub stelele lor, să le sară în ajutor oamenilor aflați în nevoie.

Şi astfel am putut extrage din uitarea lor și de la distanța nemăsurată la care se găseau faţă de noi nişte amănunte pe care le ignorau toți geografii pământului. Căci pe geografi îi interesează doar Ebrul, care udă marile oraşe. Nu și acel pârâu ascuns printre ierburi la vest de Montril, acel părinte care, asemenea unei doici, hrănește vreo treizeci de specii de flori. Atenție la pârâu, afectează terenul! Însemnează-l pe hartă și pe el! Ah, n-o să uit niciodată șarpele din Montril! Părea un nimic, care abia dacă vrăjea câteva broaște cu susurul lui uşor, dar nu dormea decât cu un singur ochi. Din paradisul câmpiei, alungit pe sub ierburi, mă pândea de la două mii de kilometri. Cu prima ocazie, avea să mă transforme într-un mănunchi de flăcări.

Îi așteptam, cu hotărâre, pe cei treizeci de berbeci de luptă, prezenți acolo, pe coasta dealului, gata-gata să se năpustească. Crezi că pajiștea este liberă și apoi, buf!, iată cei treizeci de berbeci care ți se aruncă sub roți! Iar eu, eu răspundeam cu un zâmbet uimit acestei amenințări, atât de perfide.

Și, puţin câte puțin, Spania de pe hartă devenea, sub lumina lămpii, o țară de basm. Am marcat cu câte o cruciuliță refugiile și capcanele. Am însemnat locul fermierului, al celor treizeci de berbeci, al pârâului. Am plasat-o la locul ei pe păstorița ce fusese neglijată de geografi.” (pp. 26-27)

Să rămâi în viață la capătul unei curse pline de primejdii înseamnă, pe lângă iscusiță în manevrarea avionului, să ai de partea ta providența. Este și cazul cursei în care pilotul și copilotul rămân în deșert câteva zile, fiind salvați în ultimul moment. Impresionantă este solidaritatea aviatorilor care, atunci când dispare un aparat de pe radar, organizează minuțioase operațiuni de salvare. Moartea unui coechipier îi afectează pe toți.

Cei vechi îi inițiază pe cei neexperimentați. Fiecare sfat contează, dar cea mai importantă este atitudinea: abordarea fără frică a unor trasee dificile, descoperirea unor rute noi, aplicarea temerară a unor tehnici de zbor inedite.

În plus, zonele traversate sunt interesante și periculoase prin așezarea lor la intersecția unor culturi diferite. În deșert oamenii nu au văzut arbori sau flori. Știu de existența grădinilor doar din paginile Coranului. Când piloții îi duc să vadă Franța, sunt arabi care izbucnesc în lacrimi la vederea unui copac. Aviatorii lui Antoine de Saint-Exupéry sunt asemenea povestașilor lui Losa, niște ambasadori ai altor triburi, aducătorii de vești și cei care, prin legăturile create, modifică percepția asupra lumii. Orgoliul de a avea sclavi și de a stăpâni deșertul se domolește în fața altor forme ale puterii.

„Noi i-am plimbat aşadar, iar trei dintre ei au apucat să viziteze acea Franță necunoscută. Erau din rasa celor care, însoțindu-mă în Senegal, au plâns când au văzut pentru prima dată niște copaci.

Când i-am reîntâlnit în corturile lor, celebrau music-hallurile, unde femeile goale dansează printre flori. Era vorba de nişte oameni care nu văzuseră în viața lor un arbore, o fântână sau un trandafir, care cunoşteau doar din Coran existenţa grădinilor străbătute de ape, cum numeau ei paradisul. Și îşi dobândeau locul în acest paradis, cu frumoasele sale sclave, murind amar pe nisip de împuşcătura unui necredincios, după treizeci de ani de mizerie. Dar Dumnezeu îi înşală, pentru că nu le pretinde francezilor, cărora le dăruieşte toate aceste comori, vreo răscumpărare a setei sau a morții. Și de asta visează acum bătrânii conducători. Și de asta, cu ochii la Sahara, care se întinde, pustie, în jurul corturilor lor și le oferă până la moarte doar plăceri dintre cele mai mărunte, ei încep să-și deschidă sufletul:

— Ştii… Dumnezeul francezilor… Este mai generos cu francezii decât Dumnezeul maurilor cu maurii…

Cu câteva săptămâni înainte, fuseseră plimbați prin Savoia. Ghidul lor i-a condus dinaintea unei cascade bogate, un fel de coloană alcătuită din împletituri, care mugea.

— Gustați – le-a spus el.

Era apă dulce! Apă! Era nevoie de câte zile de mers pentru a se ajunge la fântâna cea mai apropiată.” (p. 103)

Pământ al oamenilor este definit de traducător, Octavian Soviany, în textul introductiv, ca roman al experienței, scriere de tip eseu cu structură memorialistică. Formula subliniat subiectivă a acestei proze creează cititorului impresia de acces la biografia scriitorului. Scrisul este privit ca zbor, trăit ca traversare a unui lanț muntos sau ca aterizare forțată în Sahara. Cine a citit Micul Prinț (și cine nu a citit încă din copilărie cartea asta parabolă?!) știe că Antoine de Saint-Exupéry este un mare scriitor. Dar cine citește Pământ al oamenilor nu poate să se întrebe ce vocație a avut, cu adevărat, Saint-Exupéry, cea a scrisului sau cea a zborului?!

Las mai jos alte fragmente:

,,Pământul ne învață mai multe despre noi înșine decât orice carte. Pentru că ni se împotrivește. Omul se descoperă pe sine atunci când are de înfruntat un obstacol. Dar pentru a o scoate la capăt îi trebuie o unealtă, îi trebuie o rindea sau un plug. Lucrând pământul, ţăranul smulge, puţin câte puțin, secretele naturii, iar adevărul pe care îl descoperă este universal. Tot așa avionul, unealta liniilor aeriene, pune dinaintea omului toate problemele vechi.

Am mereu în fața ochilor prima mea noapte de zbor din Argentina, o noapte întunecoasă în care scânteiau, asemenea stelelor, doar câteva lumini rare, răspândite de-a lungul și de-a latul câmpiei.

Fiecare dintre ele semnala, în oceanul acela de întuneric, miracolul unei conştiinţe. În cutare cămin se citea, se stătea pe gânduri, se făcea schimb de mărturisiri. În celălalt poate unii încercau să sondeze spațiul, poate se făceau calcule în legătură cu Nebuloasa din Andromeda. Dincolo se făcea dragoste. De la o depărtare la alta, ardeau acele focuri ale câmpiei care au nevoie tot timpul să fie întreţinute. Până și cele mai discrete: cel al poetului, cel al învăţătorului, cel al dulgherului. Dar printre aceste stele vii, câte ferestre închise, câte stele stinse, câți oameni adormiți…

Trebuie să încercăm o apropiere. Trebuie să încercăm să comunicăm cu unele dintre aceste focuri care strălucesc de la o depărtare la alta, de-a lungul și de-a latul câmpiei.” (pp. 19-20)

„În jurul nostru totul s-a schimbat atât de repede; raporturile umane, condițiile de muncă, obiceiurile. Până și psihologia noastră a fost zdruncinată în străfundurile sale cele mai intime. Noţiunile de despărţire, de absență, de distanță, de revenire, deși termenii au rămas aceiași, nu se mai referă la aceleași realități. Pentru a descrie lumea de azi ne folosim de un limbaj valabil pentru lumea de ieri. Și ni se pare că viața din trecut i se potrivește mai bine naturii noastre din simplul motiv că se potrivește mai bine cu limbajul pe care îl folosim.” (p. 64)

„Apoi, după ce mi-am luat rămas-bun de la Guillaumet, am simțit nevoia să fac câțiva pași prin seara aceea înghețată de iarnă. Mi-am ridicat gulerul mantalei și mi-am purtat înflăcărarea tinerească printre trecătorii neştiutori. Eram mândru să mă amestec printre acești străini, păstrându-mi secretul în inimă. Barbarii aceştia mă ignorau, dar eu eram cel căruia aveau să-i încredinţeze grijile și avânturile lor, la ivirea zorilor, atunci când urmau să fie încărcati sacii postali. În mâinile mele aveau să-şi depună speranţele. Asa că, înfăşurat în manta, păşeam printre ei protector, în timp ce ei îmi ignorau solicitudinea cu desăvârşire.

Și cu atât mai puțin aveau habar de semnalele pe care le primeam eu din noapte. Căci furtuna de zăpadă, care poate se pregătea, îmi amenința chiar viața și îmi complica prima călătorie. Stelele se stingeau una câte una, ce puteau să știe toți acești plimbăreţi? Numai eu rămâneam încrezător. Mi se comunicau pozițiile inamicului de dinainte de bătălie…

Şi am primit acele cuvinte de ordine, care mă angajau atât de serios, lângă vitrinele luminate, în care străluceau cadourile de Crăciun. Păreau expuse acolo, în toiul nopții, toate bunurile pământului, iar eu gustam beția orgolioasă a renunțării. Eram un războinic aflat în primejdie, ce mai contau pentru mine acele cristaluri strălucitoare destinate petrecerilor de seară, acele abajururi, acele cărți? Deja mă scăldam în ceaţă, deja muşcam, ca pilot de linie, din pulpa amară a nopților de zbor.

M-am trezit la trei dimineața. Am ridicat brusc jaluzelele, am văzut că ploua și m-am îmbrăcat cu gravitate.

Peste o jumătate de oră, așezat pe valijoara mea, aşteptam, pe trotuarul care strălucea sub ploaie, să vină să mă ia omnibuzul.” (pp. 27-28)

„Mi se va părea că salvatorii circulă printr-un alt univers.

E nevoie de cincisprezece zile de căutări pentru a găsi în deşert un avion despre care nu se ştie nimic, pe o distanţă de vreo trei mii de kilometri: ne căutau probabil din Tripolitania până în Persia. Totuşi, astăzi îmi mai rezerv această șansă slabă, pentru că este singura. Și, schimbând tactica, mă decid să pornesc singur în recunoaștere. Prévot va pregăti un foc, pe care îl va aprinde în caz de vizită, dar nu o să fim vizitați de nimeni.

Plec așadar și nici măcar nu știu dacă voi mai avea forța să mă întorc. Îmi revine în memorie ceea ce știu despre deşertul Libiei. În Sahara supraviețuiești la o umiditate de 40%, dar aici ea coboară la 18%. Și viața dispare ca un abur. Beduinii, exploratorii, ofițerii coloniali ne informează că poți să reziști nouăsprezece ore fără să bei. După douăzeci de ore ți se umplu ochii de lumină, iar marşul cu care înaintează setea este fulgerător.

Dar acest vânt din nord-est, acest vânt anormal, care ne-a înșelat, care, în ciuda tuturor previziunilor noastre, ne-a țintuit pe acest platou, acum ne acordă o amânare. Dar ce răgaz ne va mai da înainte de ora la care se ivesc zorii? Pornesc aşadar, dar mi se pare că plec într-o expediție pe ocean într-o canoe.” (p. 153)

„După două ore de mers, am zărit flăcările pe care Prévot, speriat că mă rătăcisem, le azvârle spre cer. Ah… și mi-e atât de indiferent…

Încă o oră de mers. Încă cinci sute de metri. Încă o sută de metri. Încă cincizeci.

— Ah! M-am oprit uluit.

Bucuria mi-a inundat inima și încerc să-i stăpânesc violenţa. Prévot, luminat de foc, vorbește cu doi arabi, sprijinit de motor. Încă nu m-a văzut. Este prea prins de propria-i bucurie. Ah, dacă aș fi așteptat ca el, aș fi fost deja liber. Strig, bucuros:

— Hei!

Cei doi beduini tresar și se uită la mine. Prévot pleacă de lângă ei şi îmi vine singur în întâmpinare.

Desfac bratele. Prévot mă prinde de cot, eram gata să cad așadar? Îi spun:

— În sfârşit, s-a făcut!

— Ce?

— Arabii!

— Care arabi?

— Arabii care sunt aici cu tine.

Prévot se uită la mine ciudat și mi se pare că îmi încredințează, împotriva voinţei lui, un secret apăsător.

— Aici nu e niciun arab.

De data asta voi izbucni, fără îndoială, în plâns.” (pp. 160-161)