Stigmatele singurătății

După primele două romane publicate la un an distanță între ele, Tatiana Țîbuleac a avut nevoie de alți șapte ca să-l publice pe al treilea. Debutul și l-a făcut cu un volum de nuvele (Fabule moderne, republicat la Editura Libris în 2016), iar consacrarea ca scriitoare a venit cu publicarea volumelor Vara în care mama a avut ochii verzi , respectiv Grădina de sticlă. Ambele au fost deja traduse în multe limbi, ba au și adaptări pentru scenă, ceea ce denotă nu doar succesul la public al volumelor, ci și talentul literar al autoarei. Cel de-al treilea roman (re)confirmă ceea ce știam deja despre scriitoarea născută în Republica Moldova care trăiește de niște ani buni în Paris.

Tema migrației este intens exploatată în ultimii ani de toți scriitorii de limbă română, indiferent dacă s-au născut în România sau peste Prut. Adaptarea și integrarea în noua patrie vin la pachet cu o serie de probleme, atât de ordin personal, cât și comunitar, care cer rezolvări imediate, altfel degenerează și provoacă adevărate traume. Grupurile de suport și comunitățile de români – în cazul de față, căci problema migrației nu este specifică doar spațiului românesc contemporan, ci lumii întregi, fiind unul din efectele directe ale globalizării și liberei circulații – fac parte adesea din universurile literare ale scriitorilor (și scriitoarelor) care aleg astfel de subiecte, era de așteptat să fie și în Când ești fericit, lovește primul. Numai că Tatiana Țîbuleac schimbă planurile, deși romanul este pe o singură voce, cea a Milei, nu ea este personajul principal, dimpotrivă avem de-a face cu un personaj colectiv: comunitatea, lumea din jurul Milei. Odată cu plecarea acesteia în Franța, ea se divide în două lumi mai mici și așa justificăm absența cuvântului „acasă” din mai toate locurile din roman.

„Sinceră să fiu, altfel decât rănită sau așteptându-și bărbatul, pe mama mi-o amintesc puțin. Mai degrabă îmi vin în minte lucrurile ei, care, unul după altul, s-au mutat singure din camera noastră strâmtă în imaginarul meu golaș, și au construit acolo o lume întreagă numai pentru ea. Când îmi este greu, e destul să închid ochii ca să mă pomenesc imediat în acel spațiu bizar, mereu în schimbare, ca o fotografie mișcătoare uriașă, unde aerul miroase a țigări mentolate, iar din rochia ei de moartă cresc flori și păsări de mătase.” (p. 17)

Apartamentul foarte mic, total impropriu pentru a locui acolo trei oameni, doi adulți și un copil, e populat cu orice, numai cu jucării nu: foarte multe cărți, foarte multe plante (în ghiveci) și foarte multe… borcane (cu dulceață), la care se adaugă lenjeria intimă a Ninei (mama surogat, nici măcar vitregă a Milei). La etajul superior, apartamentul lui Malik, despre care nu avem la fel de multe detalii, dar despre care ne putem face o imagine aproximativă, filtrată de așteptările și experiențele care contribuie la maturizarea Milei. În jurul acestui pol se ridică o întreagă lume, aflată într-o continuă expansiune, în funcție de cât de mult este dispusă Mila să călătorească: cu gândul (prin intermediul imaginației) sau la propriu, pentru că singurul care călătorește peste tot în Moldova este tatăl ei. Studenția o petrece în Chișinău, relațiile se diversifică și nu prea, lumea evoluează, dar vocea ei rămâne atemporală. E singurul lucru care nu se schimbă tot timpul romanului: vocea ei. Un copil născut deja bătrân care toată copilăria asistă din exterior la un proces de maturizare pe care tot timpul și-l dorește altfel și pe cu totul alte coordonate; un adult maturizat împotriva voinței ei, căruia nu-i este niciodată prea clar ce-i lipsește mai mult: familia pe care n-a avut-o niciodată, sau o societate în care să se descurce onorabil cu studiile însoțite de o cultură generală peste medie.

Tatiana Țîbuleac fisurează zidul neputinței Milei cu niște afirmații care joacă rolul de concluzii, pe cât de poetice, pe atât de șocante prin apariția lor în locuri din text unde te aștepți la orice, nu la astfel de sentințe poetice.

„Viața de apoi, gura lumii, păcatul. Un înger căzut care toarnă smoală încinsă pe gâtul bețivanilor.” (p. 13)

„Mă sperie că am uitat ce gust are vata de zahăr, dar știu pe de rost stații de metrou dintr-un oraș străin.” (p. 26)

„Acest oraș bătrân și falnic, în care dormim în cercuri, muncim în cercuri, iubim în cercuri. În care trăim ca în burta unui ceas ruginit.” (p. 87)

„Unii oameni se nasc cu bășica plină de timp liber, iar alții cu mațul bătut.” (p. 106)

„Era o lumină scursă dintr-un soare tânăr și departe, o lumină care a ars în el până la capăt și care l-a ars.” (p. 108)

Plecarea în Franța scoate la iveală subteranele unei societăți – cea moldovenească – aflată într-o profundă transformare și supusă asaltului descompunerii. După 20 de ani, apare la un moment dat, în treacăt acest reper temporal, Mila nu este nici perfect integrată în Franța, dar nici dornică să se întoarcă în Chișinău. Două decade în care află (sau chiar devine parte?) despre rețelele de trafic de ființe umane cărora le cad pradă aproape toate fetele plecate de acasă cu multe speranțe și cu o imagine a binelui (sau mai binelui) foarte îndepărtată de realitate. Antoine, Anatol, Haim și toți ceilalți din Franța intră, rând pe rând, în viața Milei și alcătuiesc o rețea de relații, dar niciodată o comunitate ca atare. După singurătatea de acasă, cea pariziană pare mai dură și mai rece decât lama stiletului intrat până la plăsele în sufletul femeii care-și caută umbra pierdută prin viețile celorlalți. Destin sau nu, ea ajunge să se ocupe de educația copiilor francezilor, dar nu din poziția atât de mult dorită de tatăl ei, ci ca guvernantă.

„Joia e ziua mea preferată. O aștept chiar mai mult decât sâmbăta, care ar trebui să fie ziua mea liberă, dar, de când nu mai beau, a devenit o pierdere de timp. După-masă îi am pe Max și pe Chaussette, iar dimineața vin aici pe câteva ore ca să le fac curat și să-i calc lui Haim patru cămăși. Câte una pentru fiecare zi în care îl scot în oraș și una pentru când le vine în vizită nepoata, urâta, moștenitoarea. Cu cămășile m-am înțeles cu Cora încă pe când lucram în contul chiriei și, ca să-i fac dreptate, nu mi-a cerut niciodată să calc mai multe sau să calc și rochiile ei, deși ar putea să-mi ceară, și i le-aș călca.” (p. 65)

<<Poziția asta mi-a găsit-o Fima prin gardianca ei și de aici am ajuns la Haim. Într-un cuvânt, viața mea depinde de aceste două familii, la care dacă n-aș lucra, ar trebui să alerg în zece locuri și să fac menaj pe rupte. La început, Antoine mă scotea din sărite, pentru că mi se părea un răzgâiat, dar l-am cunoscut mai bine și mi-am schimbat părerea. Nu radical, dar în bine. Când am avut nevoie de bani pentru Malik, mi-a dat fără să-i cer, spre deosebire de Haim, care s-a sustras repede, spunând că toți banii trec prin Cora. Antoine este singurul om căruia i-am povestit totul despre Malik. I-am spus și despre cele mai negre bănuieli, cu care m-am întors de la Lyon, bănuieli pe care nici măcar mintea mea nu vrea să le accepte. „Mila, să iubești pe cineva înseamnă să te schimbi tu, nu să-l schimbi tu pe el”, mi-a spus el atunci, dar n-am înțeles prea bine ce a vrut să zică, o fi citit și el vreun pliant pe undeva. Oricum, bani mi-a dat și îi sunt recunoscătoare.>> (p. 93)

Două sunt relațiile care străbat romanul de la un capăt la celălalt, două fire roșii care se împletesc până la a se sugruma una pe cealaltă: relația Milei cu tatăl ei și relația dintre Mila, Malik și „ea”. Relația de prietenie cunoaște toate etapele și consumă multe și foarte diverse resurse, ultima fiind însăși viața lui Malik.

„De când am decis să mă duc la ea, pe lângă faptul că nu reușesc să termin nicio treabă și umblu prin casă ca o nălucă, încerc să-mi amintesc cât mai multe lucruri despre noi trei la vârsta Martei. Ce mâncam, cu ce ne îmbrăcam, cum ne petreceam sâmbetele. Sunt multe de amintit. Sunt două vieți de amintit. Prima, obișnuită, în care urma să absolv școala, să devin jurnalistă, să mă căsătoresc cu Malik și să ne mutăm amândoi în camera lui tata, pentru că până atunci el și-ar fi găsit o femeie cu casă sau ar fi murit de ciroză. Și cealaltă, nefirească, rușinoasă, adusă de ea ca o boală exotică, de care n-am reușit să ne tratăm niciodată. Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină –, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întâi capul. Apoi, pe rând, inima. Iar la sfârșit, și cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia.” (p. 45)

Relația dintre fiică și tată pare a nu cunoaște prea multe variații, în realitatea ea fiind un cumul de frustrări, de dorințe ascunse prost și de neputințe insurmontabile din motive care nu țin de cei doi în mod special, ci mai degrabă de contextul socio-economic. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi o avem pe mamă personaj principal și relația cu ea definitorie, în Când ești fericit, lovește primul avem efigia tatălui. Un portret cu foarte multe tușe, un bărbat care și-a iubit meseria mai mult decât pe el însuși, ceea ce a marcat și relația cu propria fiică. Un inadaptat la schimbările economice și politice; fin observator al vieții sociale, dar incapabil să prevadă efectele devastatoare ale transformărilor din societate asupra relației dintre el și fiica sa. Mila își iubește tatăl, chiar dacă nu-i înțelege de multe ori acțiunile, iar ce rămâne în urma morții lui este mai mult decât amintirile infidele și așezate adesea strâmb în memoria afectivă a fiicei.

<<Când trebuia să-mi fac temele și să scriu în jurnal, Malik îngâna „bine, Mila” și își găsea imediat ceva de făcut cu șurubelnița prin casă. Nici mie nu-mi plăcea să țin jurnale, dar tata mă obliga să scriu în fiecare zi măcar două pagini și îmi cerea să-i citesc „din cele trecute”. Nu era niciodată mulțumit de mine. „Ai făcut o descriere sărăcăcioasă pentru ziua de joi. Cum adică a fost vreme bună?” El voia să folosesc comparații și metafore, dar mai ales oximoroane, care îi plăceau chiar mai mult decât băutura. Cu timpul, am prins firul și am început să umplu pagini întregi de „tăceri asurzitoare”, „păpădii lăptoase ca niște vaci” sau „iepuri cu urechi ca ale lui Eduard Dudcă”.>> (p. 31)

„Nu știa că nu mâncam niciodată dimineața, un obicei care mi-a rămas până acum, și că intram în bucătărie doar ca să-i simt mirosul. A țigară și a lapte, așa mirosea tatăl meu, tatăl meu rar ca un cocor.” (p. 33)

„Când mă gândesc la el mort, când gândul tatamort mă străpunge, văd un bărbat împlinit și la locul lui, neapărat la o masă de lucru, înconjurat de foi și de creioane, de dicționare și de șpalturi, cu urme de vopsea tipografică pe frunte. Nu știu exact unde este acest loc al lui, pe unde o fi trebăluind acum tatăl meu deștept, tatăl meu frumos, pentru că el nu a crezut în viața de apoi, doar în cea de pe pământ. A crezut în plante și cardiologi, în scris și în citit, dar mai ales tata a crezut în prieteni. Știu însă că acolo, în locul acela în care el a ajuns și pe care îl încălzește și pentru mine, noi doi ne vom întâlni și vom bea împreună vin dintr-un corn de berbec, vom bea neapărat.” (pp. 181-182)

Când ești fericit, lovește primul apare ca expresie undeva spre finalul romanului, moment în care îți dai seama care este pattern-ul relațiilor pe care le inițiază și dezvoltă Mila de-a lungul întregii ei vieți: într-o continuă apărare, niciodată cu garda jos, ea este o supraviețuitoare, pentru că, nu-i așa, cineva trebuie să povestească despre ce-a fost și cum a fost. Unii dintre cititori s-ar putea să rămână cu ideea că doar experiențele negative te zidesc și te ajută să te definești ca personalitate; în Când ești fericit, lovește primul veți găsi suficient de multe mici bucurii care aduc stropul de optimism necesar pentru ca oamenii să meargă mai departe. Un roman care va avea destinul său, asemenea celorlalte două; foarte bine condus firul epic, cu o figură paternă conturată cu fermitate și fără fisuri în contur, cu o voce narativă aparent detașată, în realitate perfect conștientă de rolul asumat: povestitoarei nu trebuie să-i tremure vocea. Și, totuși, cineva va ieși tremurând din toată această poveste!

Când ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac