Leneșul și călugăria

Titlul cărții lui Vasilis G. Frangopulos, Leneșul și călugăria, te face de îndată să te gândești că asocierea dintre trândăvie și spiritul monahal nu este posibilă. Călugării sunt, prin definiție, oameni virtuoși, iar hărnicia, inclusiv cea spirituală, este una dintre trăsăturile definitorii.

Apoi, citind paginile, pe alocuri savuroase, ale acestei cărți, îți dai seama că una dintre întrebările importante la care trebuie să răspundă protagonistul se referă la motivele alegerii vieții în mănăstire. Cei din preajma tânărului a cărui lene a ajuns de poveste se gândesc că, de vreme ce acesta nu se descurcă în lume, poate într-un spațiu al sfințeniei, printre oamenii care susțin virtuțile ar găsi îndreptarea.

Prima problemă a tânărului Anéstis este că s-a obișnuit să fie considerat indolent, cu toate că i se recunoaște un pic de iuțeală a minții. Simțindu-se el însuși un caz disperat, Anéstis nu mai face niciun efort de a demonstra contrariul. Abia „popa Rambo” își dă seama că tânărul nu e leneș, ci extrem de adaptat lumii sale iubitoare de tot felul de plăceri ale vieții. Cel căruia i se spune permanent că e leneș devine leneș.

Anéstis este un leneș tipic: doarme foarte mult, visează frumos, mănâncă după pofta inimii și găsește soluții pentru a respinge orice inițiativă de a-l scoate din starea de repaos. Disperat, tatăl crede că mănăstirea ar putea fi un loc potrivit pentru vindecarea păcătosului.

Părintele Stávros, care-l cunoaște bine pe Anéstis, încearcă în fel și chip să-i ispitească mândria. Nimic nu funcționează. Tânărul îi exasperează pe toți frații de la mănăstire cu instinctul lui de conservare. Lui Anéstis nu-i place deloc munca. Ultima soluție este să-l așeze pe Anéstis în custodia unui monah excentric, plin de duh, dar pe seama căruia circulă tot felul de legende năstrușnice.

S-ar putea spune că orice naș își are nașul sau că învățul are și dezvăț. Popa Rambo, orb și foarte bătrân știe ce are de făcut: îl ia pe leneș cu binișorul, reușind să-l dea pe brazdă. Bucuros, la început, că a scăpat de sfaturile și de certurile mănăstirești, Anéstis descoperă, deloc încântat, casa bătrânului cu ciomag – dărăpănată, necurățată, fără curent, semănând mai curând cu un mare tomberon decât cu un spațiu al rugăciunii.

Plănuind să plece cât mai repede din casa bătrânului, Anéstis nu are nicio idee despre ce i se pregătește: la 3 dimineața este trezit ca să-și facă rugăciunea, apoi e pus să citească din Evanghelie și trimis să cugete la cele sfinte. Popa Rambo îl lasă pe Anéstis să mănânce la un restaurant din localitate, bănuind, pe bună dreptate, că banii se vor termina curând și că tânărul va fi nevoit să facă și mâncare, după ce făcuse curățenie – Anéstis este un trântor patentat, dar în mizerie nu-i place să stea. Se dovedește că nevoia este cel mai bun învățător și că, vrând-nevrând, de undeva lucrurile trebuie începute și așezate în ordine.

Leneșul începe să asude, senzație inedită pentru el. Monahul aplică o pedagogie dobândită prin experiență și, în loc să-l îndepărteze pe tânăr cu dojana, și-l apropie printr-un joc al celor permise cu cele interzise.

Una dintre cele mai importante lecții date de „popa Rambo” se referă la faptele bune, care trebuie să rămână discrete. În puterea nopții, cei doi, maestrul și discipolul, străbat satul, lăsând daruri la ușa familiilor nevoiașe, care nu vor ști (pot bănui) niciodată cine le oferă sprijin. Faptele bune rămân sub pecetea tainei. „Popa Rambo” îl vindecă pe Anéstis de trândăvie, dar îl și învață multe alte lucruri despre smerenie, îngăduință, ascultare.

Adresat doar în aparență celor apropiați de viața monahală, romanul Leneșul și călugăria este o scriere stenică despre îndreptarea celor ce pot fi îndreptate cu răbdare și prețuire. Mai întâi, curățenia casei, apoi cea a trupului și a minții. Câteva priviri indiscrete sunt aruncate și în curtea conflictelor dintre slujitorii bisericii, fiindcă, în era tehnologiei, rânduielile se schimbă, stârnind nemulțumirea monahilor vechi. Cârja de care se sprijină bătrânul călugăr orb este, la început, un instrument folosit cu îndemânare pe spinarea leneșului. Ulterior, când lucrurile se îndreaptă, cârja este, simbolic, cea care arată drumul de urmat pentru ca viața să nu se irosească.

Scrisă în aceeași cheie senină ca O muscă în Sfântul Munte, Leneșul și călugăria arată că simțul umorului poate fi trecut în rândul virtuților la fel de importante precum hărnicia sau smerenia. Povestea unui om leneș are, de data asta, în varianta grecească, un protagonist al cărui nume în cunoaștem: Anéstis.

Las mai jos alte fragmente:

„Aştepta țâfnos, profitând de ultimele clipe de odihnă. Aşteptă, așteptă… dar unde dispăru moşneagul ăsta? Gata… asta fu tot! Somnul i s-a dus! Se așeză în fund pe pat, uitându-se fără motiv la tălpile sale. Se scărpină în cap de parcă ar fi avut păduchi. Sau o fi făcut de-a binelea? Se îngrozi numai la acest gând. Odată cu căscatul, și burta-i slobozi un chiorăit. Sărmanul de el, ieri n-o tratase decât c-o plăcintă cu spanac. Cum să nu protesteze? Pieptul i se umflă și dezumflă, scoţând un şuierat ca de ceainic. Altcumva îşi imaginase el lucrurile! Cum sunt mănăstirile? Înmiresmat, curate şi împodobite cu flori! Ei, cam aşa îşi închipuise și el casa asta! O mănăstire în miniatură! Și în loc de asta, veni aici și căzu în groapa cu bălegar!

Se uită afară, soarele era încă jos, nu trebuie să fi trecut de ora nouă. Ziua de ieri fu grea, iar noaptea, și mai grea. Și ce dacă! Ziua de azi începu cu speranţă, cu un sentiment care-ți pune picioarele în mişcare, îți încarcă bateriile și te întăreşte. Tatăl său obişnuia să pună în frigider bateriile descărcate spre a se reîncărca. Slavă Ție, Dumnezeule, dacă-i vorba de frig pe timpul nopţii, în camera asta a îndurat destul, deci s-a încărcat bine!

S-a ridicat mai hotărât ca niciodată. Avea intenția să-l sune pe egumen. La nevoie, avea să-l roage, să plângă, să facă promisiuni. Ar fi fost în stare să facă orice pentru a scăpa de cocina asta.

— Binecuvântează, părinte!, îl salută, când îl văzu cum încerca pe dibuite să găsească un cui pentru a atârna o icoană pe peretele de răsărit.

Abține-te, Anéstis, nu te oferi să-l ajuți, îşi spunea în mintea sa. Moşneagul ăsta-i cât se poate de șiret și tare mi-e teamă că poate fi o capcană și, de îndată ce îi vei sări în ajutor, o să-ți pună pe umeri întreaga renovare. S-a abţinut chiar și în clipa în care-l văzu pe bătrânul orb apucând ciocanul și un cui nou pentru a-l bate în perete.

— Ce-o să mâncăm, părinte?, întrebă ţinându-se de burtă.

— La mâncăruri visezi, bre binecuvântate? Avem posmagi, măsline și ceai. Fii drăguț și pregătește ceaiul ca să mâncăm împreună.

Ei bine, nu e un mic dejun de lepădat, se gândi Anéstis şi se indreptă spre reşou după ce răspunse cu lehamite „Să fie binecuvântat!”.

— Nu acum, bre binecuvântate, îi strigă preotul orb când îl auzi izbind ibrice și linguri, până la prânz ceaiul o să se răcească.

Nedumerit, Anéstis, cum îi pricepu gândul, păli la chip:

— De micul dejun îți vorbeam, părinte, nu de prânz.

— Bre binecuvântate, dar n-ai băut cafea de curând?

— În primul rând, n-am băut-o pentru că n-am avut zahăr și, chiar dacă aş fi băut-o, de atunci au trecut şase ceasuri. Dar și-n dimineața asta, dacă aș fi băut-o, cum ar fi fost cu putinţă să mă țină pe mine, un bărbat în toată firea, o cafea?

— Bisericește vorbind, ziua noastră a început cu rânduiala Miezonopticii și a Utreniei, prin urmare cafeaua se socotește drept mic dejun! Ei, acum, dacă nu ţi-e de ajuns…, haide, ai binecuvântare să mănânci un pesmet şi, după ce o să te saturi, o să ne aşezăm să cercetăm Evanghelia.

Lui Anéstis îi veni să-şi smulgă părul din cap de deznădejde și simți că-i crapă capul. De-o parte – aberațiile moşneagului, de alta – stomacul lui gol ce-l storcea de vlagă. Și toate acestea într-o atmosferă greu de suportat, cu puține ore de somn. Luă posmagul și începu să-l mestece ca un rozător. Rodea la el și era și el ros la rândul său! Cranţ-crant – fălcile, grrr-grrr – stomacul. Bătrânul nu scăpă prilejul să-l dojenească:

— Ditamai soarele urcă pe cer în linişte, iar tu nu poţi mânca un posmag fără a face zgomot?” (pp. 127-128)

„Singurul lucru care îl determina să nu se plângă era speranţa că avea să se ducă în sat și să telefoneze la mănăstire. Părinte, eu nu fac față postului cu hrană uscată, fiindcă mă constip. Toți din familia mea avem probleme intestinale, și medicul ne sfătuia să consumăm alimente bogate în fibre vegetale și ulei de măsline. Am binecuvântare să mă duc să-mi iau nişte frigărui? Azi e joi…, îl întrebă cum văzu că închide Evanghelia și că ceasul arăta ora douăsprezece.

— Să te duci și, bineînţeles, să iei câte vrei. la şi nişte kokorétsi, pe care-l gătesc foarte bine, bogat în fibre. Bea și un pic de vin. Halal ţie! O să iau şi pentru tine și vom mânca împreună, cum mă întorc, îi propuse Anéstis, stârnit de ospățul pe care-l anticipa și adulmecând mirosurile cărnurilor fripte pe grătar, de parcă-i pătrundeau pe nări chiar atunci.

De bucurie, s-a oferit să ia un bidon gol cu el ca să-l umple cu apă. Cel puţin să-i las niște apă la plecare, gândi el mişcat de mărinimia bătrânului, care o luă din nou de la capăt cu bătutul cuiului.

În sat nu erau obişnuiţi cu frați de mănăstire îmbrăcaţi în negru, șezând la rotiserie și înfulecând precum lupii, nici bând frappé la cafenea și citind ziarul de sport şi, cu atât mai mult, dormind în scaun cu gura deschisă cât hornul. Așa că pe dată nepăsătorul Anéstis atrase atenția lor, devenind subiect de bârfă. Și, fireşte, comunicativ din fire, a intrat rapid în discuție cu lumea și, întrucât în scurt timp avea să urce în autobuz și să plece, nu le-a ascuns nimic privitor la cine era şi situația cu care se confrunta.” (p. 129)

„— Ei, am spus eu mai devreme că am trăit și am văzut totul în viața asta, dar uite că am ajuns s-o aud și pe asta!, se revoltă părintele Ioan. Am văzut unii oameni venind să se facă monahi după dezamăgiri sentimentale, după mari suferinţe provocate de moartea cuiva drag, alții, ca să se ascundă de trecutul lor, și nu numai, alţii, pentru că ai lor i-au făgăduit lui Dumnezeu, alții, de asemenea, pentru că iubesc natura – da, nu râdeți, asta mi-a adus ca argument unul dintre candidații la monahism oarecând și, după cum vă dați seama, l-am respins pe loc; altul, pentru că mai întâi venise prietenul său cel mai bun să se călugărească și, cum mi-a spus, ei mergeau „la pachet”; alții vin pentru că sunt şomeri, alții, din nu știu ce alte motive. Dar ca să vină să se facă monah un leneş, în urma conspirației dintre tată şi părintele său duhovnic, fără ca el să știe că de fapt nu se va face monah asta e prima dată când aud! Și nu doar rămân mut de uimire, dar am și o nedumerire şi aş vrea să mi-o dezlegi: dacă totuși Anéstis s-ar fi arătat interesat de viaţa monahală și, în cele din urmă, s-ar fi călugărit, ce-ai fi făcut? Tu ştii foarte bine că la războiul nevăzut trebuie să te duci cu credinţă, voinţă şi cunoștință depline. La asta te-ai gândit? Te-ai gândit, bre binecuvântate, precum am spus?

— M-am gândit, cum să nu mă fi gândit, dar am socotit că-i cu totul improbabil să se lase atras de viața monahală. Niciodată n-a vădit un asemenea interes. După cum știți, altceva este evlavia, și altceva chemarea! Altceva e vocația, și altceva chemarea. De vocație Anéstis n-a avut parte, ci doar de o provocație din partea mea! Eram sigur, de altfel, că în timp, cu agilitatea de spirit și cu priceperea voastră duhovnicească aveați să înţelegeţi cine este, aşa că pentru mine prezenţa sa la mănăstire avea o dată de expirare. Doar că nu m-am aşteptat ca momentul acesta să vină atât de repede…” (p. 73)

„Rugându-se de nenumărații săi fii duhovniceşti, clericul îi găsise destule locuri de muncă, unde el n-apucase să încheie luna. Cele mai elocvente cazuri erau ultimele două. Astfel, în primul caz fu angajat la „Fast-food Savoarea”. La nici o săptămână șeful l-a luat deoparte și i-a spus: Ori renunţ la tine, ori la cuvântul fast de pe frontispiciu…

Apoi, și-a luat drept sarcină paza pe timp de noapte a unui şantier. Printre îndatoririle sale era şi aceea de a ieși din ghereta paznicilor și a executa două ronduri în decursul nopţii. Pentru a străbate și a verifica întreg perimetrul era nevoie de aproximativ zece minute. Zece minute când era vorba de ceilalţi, fiindcă Anéstis îşi încheia rondul în douăzeci și cinci de minute. Nu trecu nici o lună și, revenind la gheretă din cel de-al doilea rond, constată că ghereta îi fusese spartă de hoţi, care-i şterpeliseră telefonul mobil, laptopul, un mic televizor, portofelul, un frigider mic și două radiouri portabile. Şi aşa cum e firesc, paznicul care nu e în stare să se păzească pe sine nu face de paznic.

Anéstis nu s-a descurajat, cu toate că chir-Ghennatás era din ce în ce mai deznădăjduit. Ca elev n-a fost bun, ca soldat la fel, ca muncitor nici atât… Se poate să fii rău la toate şi să fii totuși un om bun?” (p. 32)

„Nu-s toți buni la toate. Cândva o să găsesc și eu ceva în care mă voi distinge. Și dac-o iei teologic – de vreme ce mă socotiți leneş -, să știi că leneșul e cel mai de folos dintre toţi. Cele mai mari invenții au fost făcute de leneşi și pentru leneşi. A spus-o și Socrate: dacă există o muncă grea, dă-i-o unui leneş, şi el va găsi o cale ușoară de a o face.” (p. 33)

„Părintele Stávros însă pândea momentul prielnic, şi cum băgă de seamă că simțurile lui Anéstis începură să se moleşească și gândirea-i era răpusă de toropeală, s-a întors deodată spre tânăr și l-a întrebat tăios:

— Ia spune-mi, Anéstis, te-ai dus la serviciul pe care ți l-am găsit?

Tânărul nici măcar nu și-a deschis ochii, doar s-a încordat puțin și i-a răspuns:

— M-am dus! Şi aşa cum m-am dus, am şi plecat!

— De ce?!?, se miră clericul, doar mi-a promis că o să te angajeze!

— El m-a angajat, dar eu mi-am dat demisia imediat!, răspunse laconic, ca să nu iasă cu totul din starea de toropeală.

— De ce, bre binecuvântate? Omul plăteşte bine și e de treabă. O grămadă de lume și-a făcut obligații ca el să te angajeze.

Dacă Anéstis văzu că părintele avea chef să continue discuția, şi-a deschis în cele din urmă ochii și, după ce căscă, îl lămuri:

— Când mi-ai spus că are o firmă de transport, am acordat atenţie cuvântului „firmă”, deşi ar fi trebuit să iau seama la cuvântul „transport”! Pe post de hamal mă voia, părinte Stávros! Să încarc și să descarc camioane ziua întreagă, ca un măgar…

— Şi ce voiai, bre binecuvântate, să te pună director? Doar ești fără pregătire…

— Fără pregătire: dacă acceptam să lucrez acolo o lună, rămâncam fără coloană vertebrală!” (p. 23)

„— Ce să vă zic? E băiat bun, politicos, dar… cum să vă spun… „Mătură, bre binecuvântate, curtea!”, îi porunceam eu, iar el îmi răspundea că asta-i o „treabă zadarnică”, fiindcă vântul o să sufle și o va umple la loc de frunze. Dacă vedea nori pe cer, nu mai uda glastrele, așteptând să plouă. Îi ceream: „Du-te să pregăteşti paturile în camerele de oaspeți”, însă de fiecare dată el întârzia să se mai întoarcă și-l găseam nu făcând paturile, ci dormind în ele. Când aveam musafiri, îl trimiteam spre a pregăti cafelele, dar îi lua o oră și le aducea reci. Cum era în stare de așa ceva numai Dumnezeu ştie. Nu s-a lăsat până ce nu ne-a convins să cumpărăm o cafetieră, susținând că nimeni nu mai vrea să bea cafea grecească. Le spunea asta și străinilor, și mă gândesc că o făcea ca să-i convingă să nu ceară cafea, ca nu cumva să se obosească cu pregătirea ei. Lăsa uitate paharele murdare și, când îl băteam la cap să le spele, pe jumătate le spărgea și nu înceta să murmure din pricină că nu aveam pahare de plastic de unică folosință.” (p. 55)

Leneșul și călugăria. Întâlnirea unui ucenic de modă nouă cu un stareț de școală veche de Vasilis G. Frangopulos