Trei exerciții stilistice de introspecție în stil japonez

Pentru o bună parte a românilor, civilizațiile asiatice continuă să fie învăluite în mister, un melanj de exotic, ciudat, rațional, irațional, sensibilitate, cruzime, principii și tradiții menținute cu înverșunare, robotică și inteligență artificială. Dacă până mai acum treizeci de ani, autorii japonezi erau o rara avis pe rafturile librăriilor românești, astăzi aceștia se bucură de o popularitate în ascensiune constantă. Cu siguranță poezia (inclusiv faimoasele haiku) și literatura Manga vor rămâne o literatură de nișă în România (cu toate speciile sale), dar romanele, povestirile și nuvelele autorilor japonezi clasici și moderni se află într-o competiție de la egal la egal cu literatura europeană și cea americană. Casele editoriale românești au șansa de a colabora cu traducători foarte buni, care reușesc să transpună stările, nuanțele fine, foarte fine, tonurile naturii, dar și pe cele ale trăirilor interioare ale personajelor. Asiaticii, dar mai ales japonezii, sunt renumiți pentru cenzurarea extremă a propriilor trăiri. Rareori îți poți da seama despre ce emoții îi copleșesc. E adevărat, sunt și excepții, mai ales în domeniul sportiv (dar poate pentru că au preluat metode de antrenament occidentale). În consecință, nu prea știi cum gândesc, iar dacă afirmă ceva simți nevoia de o confirmare, de o completare.

Haruki Murakami, un clasic contemporan, ne-a introdus în complexitatea universului interior al japonezilor, dovadă numeroasele reeditări ale principalelor sale cărți, dar Editura Humanitas Fiction (prin intermediul unor traducătoare de excepție, precum Angela Hondru sau Anca Focșeneanu) ne aduce în prim plan autori de secol XX surprinzător de profunzi. Yasushi Inoue și Yasunari Kawabata sunt doar dintre cele mai recente exemple în acest sens. Josuke, personajul principal din nuvela Pușca de vânătoare, ni se dezvăluie prin prisma celor mai importante trei femei din viața sa, ale căror scrisori îl surprind și pe el, dar și pe noi cititorii. Josuke are multe trăsături comune cu Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, un bărbat aflat la vârsta deplinei maturități fizice și mentale, considerat deja bătrân conform tiparelor societale. Ambii sunt dedicați profesional până la limita sacrificiului, dedicați familiei, au iubit și iubesc în continuare, ambii își pun întrebări existențiale. Cele trei scrisori adresate lui Josuke de către nepoată, fosta iubită și fosta soție reflectă personalitatea acestuia din trei perspective diferite. Aproape că nu îți vine să crezi cât de diferită poate fi percepția noastră despre noi înșine, dar și despre ceilalți. Dialogând cu ceilalți ne dezvăluim mai mult sau mai puțin, ne proiectăm așteptările noastre, speranțele noastre, ceea ce nepoata lui Josuke a înțeles abia după citirea jurnalului mamei sale:

„Unchiule dragă, nu știu dacă să-ți spun… despre dumneata și mama. Am aflat cu o zi înainte de moartea ei, pentru că i-am citit pe furiș jurnalul.

Cât de greu mi-ar fi fost dacă ar fi trebuit să-ți mărturisesc toate astea prin viu grai! Oricât m-aș fi străduit, nu cred c-aș fi reușit să-mi dezvălui frământările cât de cât coerent. În scris e cu totul altceva. Nu mă sperie nimic. Sunt doar foarte tristă. Mută de mâhnire. Nu numai din pricina dumitale, sau a mamei, sau a mea. Nu. De fapt, mă dor toate: cerul albastru, razele soarelui de octombrie, scoarța liliacului indian, frunzulițele bambusului în bătaia vântului, până și apa, pietrele și pământul. Întreaga fire a prins într-o clipită culoarea mâhnirii. Din ziua în care am citit jurnalul mamei, mi-am dat seama că natura înconjurătoare își îmbracă nuanțele tristeții de două-trei ori pe zi, uneori chiar de cinci-șase, la fel de neașteptat ca norii ce învăluie soarele. De îndată ce mă gândesc la dumneata și la mama, lumea din jur devine cu totul altfel. Știai că în afară de cele peste treizeci de culori – cum ar fi roșu și albastru – dintr-o cutie cu vopsele, mai există una – culoarea mâhnirii, pe care ochiul omenesc o poate percepe?

Din ceea ce s-a întâmplat între dumneata și mama am învățat că există dragoste ce nu aduce nimănui fericire și nici nu e binecuvântată.” (Pușca de vânătoare, p. 18 – 19)

Felinarul amintirilor compus cu un respect ritualic și cu o minuțiozitate specifică unui artist de cea mai înaltă clasă, așa cum este până la urmă și Hirasaka, Fotograful amintirilor pierdute (Editura Litera), este asemenea scrisorilor de adio scrise de Saiko și de Midori lui Josuke – un mod de a ne împăca cu noi înșine, cu ceilalți, de a ne accepta și ierta:

„Doamna Hatsue încremenește.

– Cum? Ăsta e felinarul rotitor despre care oamenii vorbesc că, înainte să ajungi pe lumea cealaltă, își înfățișează imagini din viața ta?

– Întocmai.

– Cu fotografii pe care le alegem noi, cei morți?

Hirasaka pune mâna pe cadrul de lemn al felinarului.

– Da, toți cei care ajung aici își aleg singuri fotografiile preferate.

– Cine ar fi crezut că voi ajunge să-mi aleg singură imaginile din felinarul amintirilor? Spune doamna Hatsue, uimită.

– Veți avea un felinar minunat, cu nouăzeci și două de fotografii, din prima zi de viață până la ultima. Doamna Hatsue, abia aștept să vă arăt viața pe care ați trăit-o, în nouăzeci și două de imagini.

Bătrâna crezuse că felinarul rotitor al amintirilor era doar o sintagmă care desemnează imaginile din viață care ți se perindă prin fața ochilor înainte de a-ți da sfârșitul. Nu și-a imaginat niciodată că va putea să-și facă singură felinarul. (Fotograful amintirilor pierdute, p. 19 – 20)

Hirasaka își retrăiește drama personală cu fiecare muritor pe care trebuie să îl ajute să își alcătuiască felinarul amintirilor, fără de care nu poate ajunge dincolo, fie în rai, fie în iad. (Budismul, șintoismul sunt mai degrabă sisteme filosofice, decât religii; de aceea termenii de rai, iad, Dumnezeu, așa cum sunt utilizați de Sanaka Hiragi, trebuie înțeleși în contextul filosofiilor orientale) Yama, curierul care îi aduce dosarele celor decedați și fotografiile acestora, știe prea bine blestemul Călăuzei de care suferă Hirasaka:

„Așteptând ca Hirasaka să-i facă un ceai, Yama privește plictisit fotografia înrămată a lui Hirasaka. E o fotografie alb-negru, făcută undeva la munte, iar Hirasaka zâmbește fericit.

E singura fotografie pe care o are Hirasaka.

N-a făcut decât să-i arate copilei cum să se joace, dar asta nu înseamnă încălcat regulile. A evitat la limită să încalce regulile – pe scurt, a făcut o treabă bună.

Și totuși… Yama știe că Hirasaka l-a dezamăgit.

Și dovada este chiar în fotografia făcută în parc, când râde fericit și mușcă din cartoful dulce copt. Cea mai mare greșeală a unei călăuze este să schimbe destinul unui om. De aceea, drept pedeapsă, toate fotografiile din viața lui Hirasaka – adică toate amintirile sale – au fost arse.

Și singura comoară a unei călăuze către Lumea de Dincolo sunt propriile amintiri.” (Fotograful amintirilor pierdute, p. 227)

Cele cinci nopți pe care Eguchi și le petrece în Casa frumoaselor adormite sunt mult mai mult decât o experiență senzorială: introspecția, dialogul interior și amintirile îl învăluie iar și iar. Deși știe că vizitele într-o casă atipică, misterioasă, nu vor putea continua la nesfârșit, Eguchi are nevoie de acestea pentru a-și trece în revistă propriile greșeli, pentru a-și construi propriul felinar al amintirilor, fără de care nu va putea trece în lumea de dincolo. Dacă pentru cei îndrumați de Hirasaka e nevoie doar să-și pună ordine în fotografii, pentru Eguchi lucrurile stau cu totul altfel: e nevoie de o experiență cu totul deosebită: o noapte alături de o tânără adormită (complet dezbrăcată). Prima noapte, dincolo de șocul ineditului său, e o lecție pentru Eguchi: păcatul capătă noi conotații, mult mai profunde și mai șocante decât ce știa până la acel moment (pe scara moralității, păcatul fizic, care nu s-a comis în niciuna dintre cele cinci nopți, aproape că nu mai poate fi considerat păcat). În a doua noapte, dialogul interior al lui Eguchi devine dureros de sincer:

„Rămas singur, Eguchi și-a turnat apă fierbinte din ceainic în bolul de ceai și a sorbit încet ceaiul verde. Voia să bea liniștit, dar bolul tremura în mâinile lui. Nu e de la bătrânețe! Poate că nu sunt încă un client în care se poate avea încredere, a vorbit Eguchi, ca pentru el. Ei, ce-ar fi să-i răzbune, încălcând regulile acestei case, pe bătrânii care veneau aici și erau umiliți și batjocoriți? Oare nu ar fi și pentru fată o relație umană normală în felul ăsta? Nu știa cât de puternice erau pilulele cu care erau adormite fetele, dar el mai avea forța bărbătească necesară pentru a le trezi din acel somn. Chiar dacă îi veniseră în minte astfel de gânduri, Eguchi nu se simțea destul de entuziasmat. Decrepitudinea urâtă a bătrânilor nenorociți care aveau nevoie de această casă avea să-l ajungă și pe el în anii care urmau. Oare în trecutul său de șaizeci și șapte de ani cât de mult cunoscuse profunzimea de nemăsurat a sexului? În jurul bătrânilor se nasc la infinit fete tinere și frumoase, trupuri tinere, trupuri noi de femeie. Fascinația bătrânilor de a visa, părerea de rău pentru zilele trecute de care nu s-au bucurat îndeajuns nu sunt oare cuprinse în păcatul acestui loc? Eguchi se gândise și înainte că tocmai aceste fete adormite dădeau o libertate neîngrădită bătrânilor. Pentru că ele dormeau și nu spuneau o vorbă, bătrânii puteau să le spună tot ce voiau ei.” (Frumoasele adormite, p. 43 – 44)

Eguchi ne ajută să înțelegem faptul că fiecare etapă a vieții noastre are momentele ei de criză, de acceptare a noilor coordonate. Insistența cu care repetă cuvântul bătrân nu e întâmplătoare: într-o țară în care durata media de viață a ajuns la niște cote amețitoare, dar și într-o Europă în care se vorbește din ce în ce mai mult despre „îmbătrânirea accentuată” a populației, cu siguranță că trebuie să reconsiderăm acești termeni: Eguchi realizează acest lucru prin intermediul unei experiențe cu totul aparte, care nu face altceva decât să îl îmbogățească sufletește. Saiko, iubita lui Josuke, însă, se declară învinsă și capitulează:

„Până în noaptea aceea făcusem eforturi disperate să mă despart de dumneata. Dar, după ce-am văzut barca pescărească în flăcări, a început să mă preocupe problema destinului. Ciudat de mult. Când mi-ai zis: „Hai să fim răufăcători! N-ai vrea s-o înșelăm pe Midori toată viața?”, eu ți-am răspuns fără să ezit: „Dacă tot o să fim răufăcători, măcar să fim neîntrecuți și s-o înșelăm nu numai pe Midori, ci lumea întreagă”. Pentru prima oară de când ne întâlneam pe-ascuns am avut și eu un somn liniștit. În noaptea aceea, mi s-a înfățișat soarta fără de speranță a dragostei noastre în barca mistuită de flăcări, în larg, fără s-o știe nimeni. Chiar și-acum, când aștern pe hârtie scrisoarea de adio, în fața ochilor îmi plutește, viu, imaginea lucitoare a bărcii nimicite de foc. Nu mă mai îndoiesc o clipă că ceea ce am văzut în noaptea aceea pe întinderea nemărginită a apei era chiar silueta agonizantă a femeii zbătându-se de moarte în această lume efemeră.” (Pușca de vânătoare, p. 68 -69)

Destinele creionate de cei trei autori japonezi, pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare, ne dezvăluie frumusețea profundă a umanității noastre, ne ajută să redescoperim, să o apreciem mai mult și să iubim necondiționat frumosul din noi și din ceilalți.

***

Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue