Toate viețile pe care nu le-am trăit. Ziua în care a plecat mama

De la primele rânduri știi dacă vei continua sau nu să citești o carte despre care ai aflat înainte, vag, câte ceva. Anuradha Roy care a lucrat și ca jurnalistă, este o scriitoare relativ cunoscută la noi. La Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, i s-au publicat alte două cărți: Un atlas al dorințelor zadarnice (2011) și Valurile pământului (2013). Cu studii de literatură engleză făcute la University of Calcutta și la University of Cambridge, Anuradha Roy este deja un nume important în India, SUA și Marea Britanie.

În ceea ce privește romanul Toate viețile pe care nu le-am trăit (Humanitas Fiction, 2020), intuiești că ar putea să aibă ceva din imaginarul pe care-l cunoști de la E.M. Forster, din O călătorie în India, sau din proza lui Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte.

Este firesc să existe un imaginar comun al acestor cărți ale Indiei, reflectând contrastele sociale, mentalitatea de tip castă, mișcările de emancipare și luptele politice, musonul, leopardul stând impasibil pe creanga unui copac, cercul roșu de pudră kumkum de pe frunte, mirodeniile, sariurile, plasele de țânțari etc. Cel care-ți vorbește, din postura de personaj-narator, nu este totuși, ca la E.M. Forster, un străin, ochiul său fiind perfect acomodat cu lumea pe care o descrie. El vine din India aceea care doar pentru noi este exotică. Mărturisirea lui Mîșkin, nume cu rezonanță culturală puternică, nu-ți spune nimic (sau aproape nimic) din ceea ce nu i-ar spune unui locuitor din Muntazir. Povestea începe în 1937, într-un oraș de unde se pot zări, în depărtare, movilele albastre de la poalele muntelui Himalaya. Iată începutul romanului:

„În copilărie, toți mă știau drept băiatul a cărui mamă fugise cu un englez. Bărbatul era, de fapt, neamț, dar în orașele din India de atunci, toți străinii erau considerați britanici. Lipsa asta de interes pentru acuratețe îl irita pe eruditul meu tată, chiar și în situația lui disperată de soț care-și pierduse nevasta în fața altui bărbat.

Ziua în care a plecat mama a fost la fel ca oricare alta. O dimineață obișnuită, din timpul musonului. Aveam nouă ani și eram elev la Școala St. Joseph, nu departe de casa noastră, la doar cincisprezece minute de mers cu bicicleta.” (p. 9)

Începutul romanului te captivează prin „aruncarea” directă, fără avertisment, în mijlocul unei istorii de infidelitate conjugală. Cititorul devine, prin rescrierea detaliată a întâmplărilor, martorul unui scandal care afectează puternic onoarea unei familii bune din oraș. Într-un fel inexplicabil, care ține de talentul scriitoarei, tot ce este ridicol, scandalos, dramatic în existența unor oameni obișnuiți devine acceptabil, justificat, chiar previzibil. Asta se întâmplă abia la maturitate, când Mîșkin consideră că mama lui este un fel Maitreyi, mai norocoasă, de vreme ce a putut să-și împlinească visul de a călători și de a picta. Mircea Eliade și Maitreyi Devi devin personaje în acest roman în care suferința pricinuită de absența mamei este așezată de la început sub semnul poeziei lui Rabindranah Tagore:

„Pe mama nu mi-o mai amintesc/ Dar când în zorii dimineții de toamnă/ În aer plutește mireasma florilor de shiuli/ Parfumul rugăciunilor de dimineață din temple/ Îmi aduce aminte de parfumul mamei mele.” (p. 22)

Frumusețea acestei cărți vine și din delicatețea confesiunii, din discreție. Scrisorile străbat distanțe mari și aduc vești. Lucrurile dureroase se spun și se scriu calm, fără patimă. Mama îi scrie copilului, dar le scrie și unor persoane de încredere din oraș, dorind să știe ce se întâmplă în absența ei, cu speranța că întoarcerea este încă posibilă. Sunt impresionante toate reproșurile pe care un copil abandonat i le face mamei, continuând să o iubească așa cum nu poate iubi pe nimeni altcineva, deși în crizele de furie, îi lua fotografia și îi ardea ochii cu țigara.

La rândul ei, mama îi trimite scrisori în care lume ei nouă apare în desene spectaculoase. Nu e o femeie orecare, este emancipată, iar educația pe care a primit-o a făcut-o să nu poată accepta o relație din care lipsește iubirea, nici măcar de dragul copilului:

„Prima scrisoare a mamei mele a aruncat propriile-mi sentimente într-un vârtej. O citeam când eram singur și nu era nimeni acolo să vadă ce fac. Într-un fel nedeslușit, știam că nu ar fi trebuit să primesc scrisoarea aceea, era de drept a tatei. Eram furios pe mama pentru multe lucruri, pentru că nu i-a scris lui tata, pentru că a plecat, pentru că nu m-a luat cu ea, și totuși, mai mult decât orice, știam că o vreau înapoi, iar dacă vedeam vreun lucru pe care-l asociam cu ea – o vază goală în care înainte fuseseră tot timpul flori proaspete, un sari alb uscându-se pe-o frânghie – un pumn uriaș de durere mă strângea de piept, atât de tare, că mai să-mi rupă coastele.

Citeam prima scrisoare în fiecare zi. Uneori, mă ascundeam cu scrisoare în vechea trăsură și, cât ai clipi, eram din nou cu mama, pe bicicletă, cocoțat pe scaunul din spate, cu picioarele bălăbănindu-mi-se deasupra pământului. Moțăiam pe un vapor care pleca din India, mergând la ea, în Bali. Îmi părea că am stat acolo toată ziua, visând la toate astea până ce adormeam.” (pp.145-146)

Viața e făcută din detalii, lucrurile mici au semnificația lor și pătrund definitiv în memoria afectivă. În esență, personajul are o memorie proustiană, stimulată de culori și parfumuri, de strălucirea chipului unei femei splendide în lumina lămpii din grădină sau de atingerea răcoroasă a picăturilor de ploaie. Sunt secvențe întregi despre care Mîșkin nu poate spune dacă s-au petrecut aievea sau dacă nu cumva memoria lui a construit imagini și povești, anume pentru a face suportabilă absența mamei. Iată cea mai vie amintire a lui Mîșkin:

„Toată lumea s-a repezit spre verandă poticnindu-se, grăbiți să-și găsească un loc unde să stea, eticheta socială aruncată pe aripile aprigului vânt. În toiul târâtului aceluia de picioare, al goanei și găsirii unui loc unde să stăm, am văzut-o pe mama. Părul îi curgea în cascadă până în talie și în el erau prinse flori roșii, de parcă se plimbase printr-o ploaie de flori. Îi sclipea aur la gât și la urechi, iar sariul ei mătura iarba. Fața îi strălucea în lumina lămpilor cu gaz. În fracțiunea aceea de secundă, am văzut mâna unui bărbat întinzându-se și punând în mâna mamei niște flori căzute, apoi închizând-o. Am văzut mâna bărbatului, mâneca unei cămăși sau a unei kurta, nu puteam să-mi dau seama. Preț de-o clipă, fața ei a strălucit de transpirație și ploaie, apoi mama a dispărut în umbră. Asta a fost cea mai vie imagine a ei pe care o port în minte!” (p. 131)

Acceptând cu greu despărțirea de mama lui Mîșkin, tatăl aduce în casă o altă nevastă, o femeie foarte simplă, supusă până la un punct. Umbra fostei soții e prezentă mereu în familia aceasta. Când nu mai poate suporta umilința, într-un gest de revoltă, noua nevastă dă foc gospodăriei. Femeia vrea să-și pună hainele în dulapul în care fosta stăpână a casei avea încă lucrurile așezate la locul lor. Nu este lăsată. Conflictul este închis de bunic, care comandă alt dulap pentru soția cea nouă. Este vorba despre același bunic care pune hainele în frigider, ca să rămână reci un timp. Bunicul care e și doctor, după ce eșuase ca negustor de mobilă.

Pare, la primul nivel de lectură a textului, că în Toate viețile pe care nu le-am trăit, spledidul roman semnat de Anurandha Roy, ar fi vorba despre India și despre călătorii în locuri exotice, cu vegetație luxuriantă, maimuțe și elefanți. Dând deoparte ce este specific Indiei, romanul acesta luminos, cu toate umbrele lui dureroase, se citește cu multă plăcere pentru că surprinde lucruri pur omenești – slăbiciunile de tot felul, ratarea în căsnicie și în profesie, absența iubirii și risipa ei, dorința de a avea ceea ce nu ai și nici nu ai cum obține vreodată. Într-un cuvânt, încăpățânarea de a duce până la capăt o viață care aduce mai mult a eșec, cu toată încercarea de a o face să pară, în ochii celorlalți (și ai tăi), o reușită.

Aproape toate personajele acestui roman scriu, desenează, trimit scrisori, realizează hărți botanice, țin jurnale. Scrisul este o modalitate prin care întâmplările vieții, așezate într-o formă coerentă, articulată, capătă sens:

„Sunt lucruri pe care vreau ca oamenii să și le amintească și trebuie să le aștern pe hârtie. Lucruri pe care vreau ca oamenii să le uite și pe care trebuie să le ard.” (pp.14-15)

„Temperamentul meu are nevoie de cuvântul scris. Ceva capătă sens pentru mine doar dacă e așternut pe hârtie și prinde viață acolo înainte să prindă viață în realitatea din mintea mea. Ca să poată avea sens și formă, trebuie să fie o înșiruire ordonată de cuvinte.” (p. 20)

E important ce crezi că lași lumii, ca dar, înainte să pleci. Mîșkin Chand Rozario e mândru că a ocupat „slujba de grădinar emerit într-un oraș neînsemnat”, ocazie de o oferi altora ceea ce el nu a primit îndeajuns – iubire:

„Las lumii copacii care umbresc orașul, care îi dau fructe și flori. La vârsta mea, am ajuns să văd vlăstarii pe care i-am plantat crescând înalți de doisprezece metri.” (p. 17)

Toate viețile pe care nu le-am trăit de Anuradha Roy