Toate lucrurile sunt pești

„Iona, proorocul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poștală. Am găsit, poate din greșeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat și mi s-a părut c-o înțeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.”

scrie Marin Sorescu în prefață. Cu alte cuvinte, în loc de celebrele didascalii avem o mărturisire care pune cititorul și/sau spectatorul în fața unei alegeri: fugim sau rămânem pe calea cunoașterii? Mitul peșterii al lui Platon sau Iona lui Marin Sorescu: peștera sau burta chitului, iată un punct de plecare pe drumul unei cercetări de sine, combinată în permanență cu cercetarea lumii. Căci omul face parte din lumea cea mare, particulă a universului capabilă să răstoarne pronosticuri, să se certe cu Dumnezeu sau să se ia la trântă cu propriul destin. Dincolo de toate aceste lupte, rămâne întrebarea: toate aceste lupte cine le câștigă în final, omul, care-și descoperă nimicnicia, sau Dumnezeu, care-și reafirmă pe această cale măreția, atotputernicia?

Sala Atelier de la UNATC, un loc unde am văzut câteva spectacole excelente. Acum scena ia forma unui uriaș pește alb, o pisică de mare, dacă vreți. Și, totuși, mie îmi fuge gândul la peștera lui Platon. Poate pentru că știu foarte bine ambele texte și poate pentru că am ajuns la spectacol înfruntând o ploaie măruntă, nu tocmai rece, dar aducătoare de dureri de oase. Începe jocul de lumini, semn că trebuie să-l căutăm pe Iona. Unde s-o fi ascuns? Cartea lui Iona se citește integral în cadrul Sfintei Liturghii unită cu Vecernia din Sâmbăta Mare. Cinste mai mare ca asta pentru unul din profeții mici nici că poate exista. Semn al biruinței morții, un semn care are legătură directă cu Cartea. Biruința înțelepciunii asupra răului, biruința cercetării asupra necunoașterii. În timp ce-mi treceau toate acestea prin minte îl văd pe Iona mișcând, iese încet, încet de sub năvodul imens, greu, aruncat înspre sală, semn că spectatorii trebuie prinși în mreajă, căci, nu-i așa, toate lucrurile sunt pești.

„– (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi.

– Visul nostru de aur e să înghițim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârșit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.

– (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus de mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor.”

Am văzut câteva montări excelente ale textului lui Marin Sorescu, ba și Paracliserul l-am văzut în cel puțin două variante scenice. De fiecare dată m-am întrebat cum de s-a născut Sorescu român și cum de a fost posibil ca Iona să apară în plin regim comunist (1968). Au fost dăți când interpretarea m-a trimis cu gândul la Brecht, dar de data aceasta Iona a fost un oltean adevărat. O reverență adusă de Florin Liță, regizorul spectacolului, autorului. Doina Mariei Lătărețu fixează fără echivoc efortul hermeneutic într-o ramă de un autentic incontestabil: veșnicia s-a născut la sat, este adevărat, dar nu orice sat, ci unul oltenesc.

„Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire. Mi-ar veni toate astea-n cap.”

Ștefan Vătășoiu, student la UNATC se identifică cu Iona, nedumeririle profetului sunt și ale lui și mi-au plăcut ezitările și spaimele care s-au ivit în momentele potrivite. Gesturi naturale, în concordanță cu mesajul, semn că actorul a „mestecat” textul ceva timp. Nu-i este indiferent niciun rând din monolog, știe cum să schimbe tonul, când și cum să coreleze mișcarea în spațiu cu schimbarea de voce. E un pescar autentic, aflat singur pe mare, confruntat cu propriile spaime și înconjurat din toate părțile de o singurătate absolută, care-i înghite ecoul, ultimul semn că al supraviețuirii. Dacă nici vocea nu ți se mai aude, atunci cum să afle ceilalți de tine că ești în viață?

„– Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.”

„– Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca încraterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete.”

Când chitul ni se arată în toată splendoarea, iar Iona dansează și se mișcă haotic în burta acestuia, în căutarea soluției potrivite de a ieși la lumină, scena este animată și de proiecțiile video realizate de Paul Pristavu: secvențe de știri despre conflictele din lume și alte catastrofe provocate de oameni. Sound designul (creat de Adrian Piciorea) ancorează și mai bine imperativul categoric al momentului: omul trebuie să supraviețuiască dezastrelor create de el.

„– Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.”

Mi-a plăcut căutarea lui Ștefan Vătășoiu. Nu m-am simțit constrânsă nicio clipă să-l urmăresc, pentru că s-a făcut auzit, n-are probleme de voce, iar mișcarea scenică asumată integrală și pusă în corelație directă cu textul, o dovadă de profesionalism. Cred că are toate șansele să se remarce și în producții colective, în comedii sau drame, rămâne de văzut ce i se potrivește mai bine. Și nu uitați: „Toate lucrurile sunt pești.”.

Iona – UNATC