Nebănuitele efecte stârnite de un concert simfonic

Pe o vreme ploioasă, perfectă să ilustreze toamna în orice manual de geografie, sala Ateneului Român s-a umplut de oameni veniți să asculte un program simfonic pe cât de frumos, pe atât de bine abordat. Așezat în pagină de o orchestră aflată într-o formă excelentă, cu Rafael Butaru concertmaistru și Constantin Borodin printre violonceliști și condusă excelent de Constantin Trinks, concertul s-a dovedit a fi o excelentă alegere pentru melomanii prezenți.

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

Cu un program alcătuit din lucrări destul de „populare”, concertul risca să intre în seria celor bune, dar prin nimic memorabile. Dar Trinks și-a pus la bătaie toată știința și a lăsat să se vadă/simtă școala germană de dirijat, astfel încât intrările partidelor să fie în perfect acord cu părțile lucrărilor. Cu o gestică care aduce aminte de cea a unui chirurg și cu o siluetă de invidiat, Trinks a adus cu el și o infuzie de energie și voie bună, care i-a fost de folos în special solistului serii, Anton Mejias. Cele două schițe simfonice din deschiderea serii, scrise de Theodor Rogalski, ne-au trimis într-o zonă a nostalgiei bine temperată: marșul funebru m-a făcut să mă întreb când am auzit ultima oară o „cântare” la o înmormântare, în schimb Paparude mi-a adus aminte că în expoziția permanentă de la Muzeul Național al Țăranului Român există un QR așezat pe un perete, printre scoarțe, care scanat te trimite la o înregistrare foarte veche cu un dans al paparudelor. Violoncelele mângâiate de instrumentiști, timpanul care se auzea obsesiv, suflătorii care purtau sufletul mortului în pas legănat pe celălalt tărâm, ce imagini vii! Incantațiile paparudelor s-au asortat perfect cu sunetul ploii care s-a auzit și pe scenă, nu doar afară, au culminat cu dansul fericirii dezlănțuite din finalul lucrării muzicale.

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

După o foarte mică pauză tehnică, necesară pentru aducerea pianului în fața scenei, a intrat solistul serii, Anton Mejias. Pe cât de tânăr, pe atât de înalt, cu un profil care nu-l recomandă deloc pentru a cânta la acest instrument, Mejias a dat dovadă că nu întâmplător a fost invitat să cânte alături de orchestra Filarmonicii George Enescu. După un început ezitant, a primat dialogul cu dirijorul, iar ceea ce a urmat a așezat concertul în seria celor care pot face oricând parte din cartea de vizită a lui Anton Mejias. Un concert atipic, format din patru părți, lipsit de mișcarea lentă și cu foarte mici diferențe de tempo între ultimele trei părți, totul menit să contribuie la ideea de tenebros; senzația de fatalitate, ideea că nu poți fugi din calea destinului perfect subliniate de solist și născute dintr-un dialog solist – orchestră mediat impecabil de dirijor. Excelente corzile, într-o mare formă, la fel și percuția, deși în final îți dai seama că Prokofiev a compus un concert în care nu ritmul dictează atmosfera, ci altceva, mult mai subtil, care ține de dialogul interior. Ultima parte a concertului a fost abordată de solist pragmatic, cu o economie de gesturi menită să dea de înțeles auditoriului că distanțarea este cea mai bună soluție când te simți copleșit; un scepticism bine dozat care te conduce spre final: fatalitate sau nu, fiecare cu destinul său.

foto din timpul repetițiilor – credit Cătălina Filip

Cea de-a doua parte a serii, Variațiunile Enigma, lucrarea lui Edgar Elgar, compozitorul britanic care a rămas în istoria muzicii pentru atât de puține lucrări, dar memorabile toate. Un concert superb, pur și simplu superb, de o frumusețe excelent subliniată de Trinks, cel pe care l-am văzut în pauză coborând scările cu o atitudine care te făcea să crezi că se pregătește pentru un maraton, nicidecum pentru concert. O mobilitate mentală care m-a făcut să mă proiectez la o cină de vineri seara, unde s-au adunat în jurul mesei personalități foarte diferite. Dansul viorilor excelent, iar natura umană redată în cheie ludică, pentru că, nu-i așa, la cină se dezbat lucruri serioase, dar se și râde copios, apar tensiuni între meseni; doamnele își etalează bijuteriile spre a fi admirate de domni, iar gesturile sunt perfect controlate, toate acestea concură pentru crearea ideii de eleganță. Elogiul adus regalității englezești este realizat de Elgar prin intermediul unei orchestrații specifice, o reverență făcută de compozitor atât casei regale, cât și compozitorilor intrați în marea carte a istoriei muzicii clasice.

Un concert cu ținută, ar spune unii! Un dirijor pe care l-am urmărit cu plăcere, care mi-a dat o stare de confort, pe cât de necesară, pe atât de greu de atins uneori.