Timpul prezent la trecut (note de lectură)

O spun din capul locului: Întrebarea 7 reprezintă, pentru mine, prima întâlnire cu Richard Flanagan, deși numele autorului nu îmi era cu totul necunoscut. Cu niște săptămâni în urmă, dintr-un pachet voluminos, trimis pentru mine și pentru încă o colegă, când a fost să-mi aleg cărțile, am adăugat-o finalmente și pe cea scrisă de Flanagan. Azi, mă întreb dacă eu am ales-o sau cartea m-a ales pe mine…

Scriu asta deoarece nu este absolut deloc o carte obișnuită, dimpotrivă: te prinde, te mestecă, te scoate din toate clișeele de lectură, te zgârie și te mușcă repetat, apoi te pansează, te mângâie și te alină. Cartea asta hibridă parcă nu are stare nicio clipă, nu o poți așeza nicăieri ca să stea pur și simplu cuminte în nișa respectivă. Nu e roman, dar are forța hipnotică a unuia; nu este doar memorialistică, deși stă clar sub semnul eului real, al nonficțiunii; nu este nici simplu demers jurnalistic, deși îmbracă forma și are atributele unei anchete de investigație; este oare un eseu care combină elemente confesive și considerații de natură filosofică și morală? O confesiune lucidă și tandră, colțuroasă și mătăsoasă, acidă și cu atât mai necesară. O carte eclectică, așadar, dar ale cărei „încheieturi” țin laolaltă toate cele zece capitole ale unui Decalog altfel.

Richard Flanagan s-a născut în Tasmania, o insulă cu care istoria a fost mai degrabă mașteră decât generoasă. Peste datele istoriei colective, Flanagan suprapune istoria personală, de familie, pe care o recuperează și o leagă ingenios de evenimentele majore din secolul trecut.

Titlul cărții are ca punct de plecare una dintre primele povestiri ale lui A. P. Cehov, text care, în opinia lui Flanagan, parodiază „problemele de aritmetică pe care trebuiau să le rezolve școlarii: Cine iubește mai mult, bărbatul sau femeia?”. O întrebare absolut retorică, dar și absolut necesară, să recunoaștem…

De-a lungul celor zece capitole, cititorul observă preocuparea constantă pentru un recurs care funcționează ca un memento: atrocitățile comise de oameni, inclusiv de către cei de știință, la adresa altor semeni – bombele nucleare lansate de americani la Hiroshima și Nagasaki, lagărele japoneze în care deținuții erau tratați inuman, cu o cruzime rar întâlnită, colonizarea Tasmaniei și genocidul asupra aborigenilor, faptele abominabile ale americanilor și ale aliaților în Cambodgia, Laos și Vietnam. Toate, relatate aparent „la rece”, însoțite de cutremurătoare date statistice.

Un al doilea mare scriitor pe care Flanagan îl aduce în discuție este Franz Kafka, citat cu deja celebra Colonia penitenciară, în care condamnații, fără să știe ce vină au, erau pedepsiți într-un mod înfiorător: legați cu lanțuri de Grapă, o monstruoasă mașinărie montată în sticlă, pentru ca spectacolul torturii să fie accesibil tuturor privitorilor, bieții oameni erau învârtiți până când dinții metalici ai instrumentului intrau adânc în carne și abia înainte de expiere li se comunica și vina săvârșită. Parabola kafkiană este asociată astfel cu exterminarea aborigenilor din Tasmania, un veritabil „proiect marțian”, prin „marțian” înțelegându-se, potrivit accepției lui Flanagan, orice persoană, organizație sau stat care își impune prin violență liberul arbitru, sfidând astfel orice normă morală sau de altă natură.

De-a lungul timpului, Grapa kafkiană ia mai multe forme de opresiune și teroare, iar prețul, în vieți omenești, mutilate și pierdute, este imens. Într-un lanț al cauzalităților și al efectelor, Flanagan analizează legăturile mai puțin vizibile dintre prezent și trecut, de la două dintre cărțile premonitorii ale lui H. G. Wells (Războiul lumilor, 1898 și Lumea eliberată, 1914), trecând ulterior prin ceea ce au gândit și au imaginat oameni de știință celebri, precum fizicianul Leo Szilard și Albert Einstein, până la conturarea Proiectului Manhattan; toate au legătură între ele și duc la reconfigurarea istoriei colective și implicit a celei personale:

„Fără sărutul Rebeccăi West, H. G. Wells nu s-ar fi refugiat în Elveția ca să scrie o carte în care totul arde, iar fără cartea lui Wells, Leo Szilard nu și-ar fi imaginat o reacție nucleară în lanț, nu s-ar fi îngrozit niciodată și, dacă nu s-ar fi îngrozit, Leo Szilard nu l-ar fi convins pe Einstein să insiste pe lângă Roosevelt, iar dacă Einstein n-ar fi insistat pe lângă Roosevelt, nu ar mai fi fost Proiectul Manhattan, fără acesta nu ar mai fi fost nicio manetă, la ora 08:15, pe 6 august 1945, pe care să apese Thomas Ferebee la 10 km deasupra Hiroshimei, nu mai exista bomba pentru Hiroshima, nici bomba pentru Nagasaki, iar 100.000 de oameni sau 160.000 sau 200.000 trăiesc și tatăl meu moare (n. n – tatăl lui Flanagan este deținut într-un lagăr japonez aflat nu departe de Hiroshima, aflat într-o stare deplorabilă din cauza condițiilor de trai inumane). Poate că poezia nu e în stare să facă așa ceva, însă un roman a distrus Hiroshima, iar fără Hiroshima eu nu exist, iar aceste cuvinte se șterg singure, și pe mine odată cu ele” (p. 271-272).

Paginile referitoare la H. G. Wells și la idila acestuia cu jurnalista Rebecca West, tribulațiile și crizele de conștiință și de însingurare ale lui Leo Szilard rescriu unele dintre articolele publicate anterior acestei cărți de către Flanagan; inserate în carte, ele alternează cu paginile și capitolele în care scriitorul reface istoria familiei sale (portretele părinților și ale bunicilor, credințele și valorile acestora, probleme de identitate etc.). Partea aceasta, personală, se citește ca un roman, inclusiv unul de formare prin apelul repetat la rădăcini. Un capitol absolut scânteietor, căci este o satiră necruțătoare, este cel în care Flanagan prezintă și analizează fauna Colegiului din Oxford, unde „mediocritatea era o virtute numită tradiție”, acel Oxford al anilor optzeci din secolul trecut, pagini despre care Anne Enright afirmă că „ar trebui să fie lectură obligatorie la liceu”.

Memoria lui Flanagan este vie, mobilă, neiertătoare cu oameni, locuri și fapte. Dar este, în același timp, o memorie integrativă și caldă, profund umană în fond. Tatăl, mama, Buna, sunt recuperați cu luminile și umbrele lor, cu momentele în care au intervenit decisiv în formarea tânărului Flanagan. În acest punct, cartea devine un omagiu, o declarație de iubire pentru Tasmania și pentru rădăcinile identitare, pentru prezent și pentru trecut, dincolo de inechitățile și de ororile celui din urmă.

În ultimul capitol, Flanagan descrie o experiență personală care i-a marcat decisiv viața și activitatea ulterioară de jurnalist și scriitor, o experiență pe care nu a putut să o prindă în cuvinte timp de câteva decenii: când avea 21 de ani, făcând pe călăuza pentru un grup de amatori de rafting pe râul Franklin, se trezește captiv sub caiac timp de mai multe ore; în timp ce eșuează, rând pe rând, mai multe încercări de a-l salva, tânărul meditează profund asupra vieții și a morții, pregătindu-se să treacă pragul pe măsură ce își conștientizează degradarea fizică: durere, hipotermie, amețeală, lipsa aerului, o luptă inegală a conștiinței cu corpul material. Sunt pagini de o luciditate extremă, un portal spre intimitatea omului tânăr care-și conștientizează limitele și posibila extincție. Pagini dure, dar frumoase și emoționante…

Viața de după posibila întâlnire cu moarte se delimitează și se calibrează altfel. O dedublare și o privire altfel. Oamenii îi par altfel, „de parcă ar fi fost niște insecte inexplicabile, enigmatice, care făceau lucruri inexplicabile, enigmatice, specifice insectelor, neștiind că în orice clipă puteau fi alungate sau strivite” (p. 296). Apoi, treptat, viața și lumea se așază cumva pe dimensiunea normalității, iar experiența trăită și asumată se îmblânzește grație cuvintelor. În fond, râul Franklin este un soi de Grapă pentru Flanagan. Râul și caiacul care-l țin captiv, amintindu-i cât de fragilă este viața noastră.

Nu putem fi ce nu putem visa, spune Richard Flanagan spre finalul cărții sale.

Scriu această carte pe care o citești acum ca pe un bilet de dragoste către părinții mei și insula mea, o lume care a dispărut fiindcă, în urmă cu mai bine de un secol, un scriitor a scris o carte care, peste decenii, a impresionat o minte atât de tare, încât a devenit o realitate care a remodelat lumea (…) Astfel, lumea a zămislit o carte care la rândul ei a zămislit lumea” (p. 271).

Mie, cartea aceasta mi-a schimbat perspectiva despre lumea în care trăiesc. M-a scuturat și m-a zguduit. Dincolo de conținuturi, încântarea de ordin estetic vine din fraza zveltă și incisivă, din iluzia simultaneității trecut-prezent și din înlănțuirea întrebărilor retorice, punct de analiză și reflecție pentru oricare dintre noi.

Întrebarea 7 de Richard Flanagan