Hai că am reușit, puștiule

De obicei, datele despre autor veneau mai spre finalul articolului, dar, pentru cititorii mai puțin atașați de cinematografie, mi se pare important să precizăm din start că Sir Philip Anthony Hopkins este un actor britanic pe care-l vedem încă pe ecrane în filmele bune ale unei epoci glorioase. Așadar, ne spun informațiile editurii că:

Sir Philip Anthony Hopkins este unul dintre cei mai cunoscuți și mai prolifici actori britanici. Și-a început cariera pe scenă, sub îndrumarea lui Laurence Olivier, înainte de a juca în numeroase filme apreciate de critici. Printre cele mai cunoscute apariții ale sale se numără Tăcerea mieilor (The Silence of the Lambs), Rămășițele zilei (The Remains of the Day), Thor, Tatăl (The Father) și multe altele. Cel mai recent rol al său este în seria Those About to Die, iar în viitorul apropiat va apărea în filmul biografic despre familia Maserati, regizat de Bobby Moresco. De-a lungul carierei sale, a primit numeroase premii, inclusiv două premii Oscar, patru premii BAFTA, două premii Primetime Emmy și un premiu Laurence Olivier. În prezent, locuiește în Los Angeles alături de soția sa, Stella.

Interesantă de la un capăt la altul, plină deopotrivă de episoade comice și dramatice, Hai că am reușit, puștiule este un text autobiografic scris în așa fel încât să prindă filmul vieții unui actor de succes și a unui om fermecător. Definiția succesului include raportarea la ceilalți, dar ține cont mai ales de relația cu sine. Nu ceilalți decid dacă ai reușit sau nu într-un domeniu. Singur decizi dacă, în raport cu resursele tale, ai fi putut face mai mult. Omul matur constată că și-a îndeplinit promisiunea făcută copilului de odinioară: a reușit să se facă iubit și prețuit, să răstoarne prejudecăți și să trăiască după propriile reguli.

Titlul cărții face referire la luarea revanșei și este legat de un episod nefericit din perioada – rană permanent deschisă – în care se spunea despre el că este „încet la minte”, lucru repetat în diverse contexte. Școala are, din păcate, un rol decisiv în impunerea unei asemenea impresii. Puștiul însuși se consideră și vorbește despre sine în acești termeni.

Anthony Hopkins crește, în atmosfera de război, într-o familie cu valori puternice. Permanent, copilul simte presiunea părinților care așteaptă de la el rezultate școlare strălucite sau măcar acceptabile. Tatăl, o figură puternică, este brutar, afacere moștenită din neam. De la tată preia iubirea pentru poezie, dar și un tip de sensibilitate agravată de înclinația spre alcoolism. Din copilărie își amintește prezența luminoasă a mamei, răbdătoare și hotărâtă, foarte generoasă. De altfel, agentul schimbării în familia lor este mama, cea care susține deciziile îndrăznețe.

Rolul familiei în formarea copilului este subliniat prin reveniri constante în trecut, plonjări proustiene de tipul explorării memoriei subiective. Introvertit, copilul lasă impresia că nu se străduiește deloc să facă față școlilor cu standarde înalte, unde părinții fac eforturi să-l țină. Ulterior, pe măsură ce primește roluri complexe, actorul Anthony Hopkins va ști să folosească observațiile făcute în anii aceștia în care, instinctiv, a studiat comportamentul celor din jur – s-a documentat în privința naturii umane, fără să știe că face asta.

La deschiderea plicului cu rezultatele școlare trimis de directorul de la Cowbridge Grammar School, ambii părinți își arată dezamăgirea că fiul lor nu atinsese nici pe departe performanța academică cerută pentru o carieră de medic sau de avocat. Fusese admis fiindcă dovedise că are noțiuni serioase de cultură generală, citise Marile speranțe, romanul lui Charles Dickens, și a putut recita din Hamlet și din Iulius Cezar, captivat fiind din copilărie de Shakespeare. Ulterior, școala nu reușește să-l atragă în niciun fel, nu-l disciplinează și îi accentuează izolarea.

Directorul școlii, poreclit Corbul, are față de elevi o atitudine definitorie pentru tipul de educație severă din școlile cotate ca fiind foarte bune:

*„J. Idwal Rees, directorul de la Cowbridge de la acea vreme, era renumit ca un mare expert în clasici; absolvise St. John’s College, din cadrul Cambridge. Preda greaca şi juca rugby în echipa Țării Galilor. Era strict în privința disciplinei şi mereu se îmbrăca elegant, în costum negru, cu o robă neagră. Părea să patineze de-a lungul coridoarelor şcolii şi prin curte. Eu îi spuneam Corbul. Nici măcar sforile trase de Unchiul Eddie ca să mă bage în școală nu mă făceau să mă simt bine-venit.

Într-o duminică dimineață, Corbul, cât să audă şi ceilalți băieți din dormitor, mi-a spus ce părere avea despre mine:

—Eşti complet inept, mi-a zis. Intră ceva în capul ăla sec al tău?

Interesant cuvânt!, mi-am spus. O palmă iute peste cap.

— Deci, cum e? Intră ceva în creierul ăla inept al tău? Răspunde-mi.

— Nu. Nu prea multe, am răspuns.

O altă plesnitură peste cap.

— Nu – ce?

— Domnule.

— Să te aud.

— Nu, domnule. Exact. Și uită-te ce mâini ai. Mâini de lopată.

Aici nu greşea. Mi se întâmpla să scap lucruri şi să sparg lucruri. Eram puternic, dar predispus la stângăcie. Eu eram de fiecare dată cel care se împiedica în sala de mese cu câte o farfurie sau care scotea din țâțâni vreo clanță de pe hol.

— Pe ce pui mâna, strici. Eşti ca un catâr fără minte. Cap de elefant nu aşa ți se spune?

— Ba da.

— Ba da – ce?

— Domnule.

Plesnitura peste cap nu era dureroasă. Era ca un marcaj, o zgârietură pe patul puștii. Remarca legată de catârul fără minte era interesantă. Cine știe? Poate să fii catâr era o formă de existență preferabilă celei de elev fără viitor, care şi-o lua mereu peste scăfârlie.

Tataie Yeats obişnuia să spună: Uită. Uită durerea. Taci. Ține-ți gura. Nu răspunde niciodată.

A fost un sfat bun; cel mai bun sfat. Făceam pe prostul. Şi asta a devenit identitatea mea. Eram inept. Noua mea medalie de onoare.

Biblioteca era locul meu preferat. Purtam mereu cu mine carnețelul pe care mi-l dăduse Tataie Yeats, ca să-mi pot nota crâmpeie de informații. Ajuns în bibliotecă, am răsfoit paginile dicționarului Webster până la litera I. Şi acolo l-am găsit, în vârful paginii: Inept. Eram stăpânul paginii. Și, nici mai mult, nici mai puțin, m-am regăsit pe mine, într-un portret creionat din definiții și sinonime: Incompetent. Incapabil. Inapt. Inutil. Nepriceput. Nepregătit. Neisprăvit.

Problema mea fusese etichetată de profesori, îmi fusese gravată violent pe creier, ca semnul lui Cain, dar acum devenise darul şi binecuvântarea mea. Ăsta eram eu. Bun. Acum ştiam cine sunt. M-am gândit că ar fi nostim să lipesc pe pagina din Webster o poză cu mine.

Sportul îmi era indiferent. Orele de sport erau pentru mine o pedeapsă. Care era scopul sau rostul de a urmări sau a lovi o tâmpită de minge de colo-colo, de-a lungul şi de-a latul unui teren tâmpit, împreună cu alți puști tâmpiți? Izbucneau cu toții în urale și chiote când marcau. Imbecili, îmi ziceam. În scurtă vreme, m-am retras de peste tot. Nu mă duceam nici la petrecerile de ziua mea. Mama organiza petrecerea, dar eu stăteam pe afară, în timp ce jocurile și tortul rămâneau înăuntru.” (pp. 28-29)

Un timp, adolescentul nu a știut ce drum ar trebui să aleagă, pentru ce profesie ar fi potrivit. Când l-a întâlnit prima dată pe Richard Burton, un actor deja cunoscut, a știut că vrea să fie pe scenă, să apară pe afiș, să-și ia revanșa.

„Burton era al doisprezecelea din treisprezece copii. Mama lui a murit la scurt timp după nașterea frățiorului lui mai mic, astfel că cei doi frați au fost crescuţi de una dintre surori, o doamnă drăguță, pe nume Cecilia, cunoscută drept Cissy, pe Caradoc Street din Port Talbot. Eram fascinat de el. După ce a devenit faimos, mai venea din când în când la Cissy. Odată, când era în vizită, am aflat despre asta la brutărie, pentru că fetele erau foarte agitate. Am rugat pe cineva să mă ducă până acolo să îi cer un autograf. Când am ajuns, el și soția lui, Sybil, tocmai terminau micul dejun.

— Eşti puştiul lui Dick Hopkins, aşa-i?, m-a întrebat. Am lucrat la magazinul de pantofi de peste drum. Vorbeşti galeză?

— Nu, am răspuns eu.

— Atunci, nu ești un galez adevărat! Ar trebui să ştii galeză.

Mi-a dat autograful și mi-a spus: Bun! Plecăm la meci!

— Ce meci?, am întrebat eu.

— Cum adică, ce meci?!, mi-a zis. Rugby! Ţara Galilor contra Franței! Aberavon, în Cardiff Arms Park! Tu chiar n-ai habar de nimic?

Sybil a spus:

— Richard, încetează! Nu-l necăji, și s-au îndreptat spre Jaguarul lor argintiu.

În timp ce el se îndepărta, mi-am spus: Asta vreau să fiu.” (p. 44)

Prima întâlnire cu Richard Burton, și el galez, are loc în cartier și este puternic motivantă. Dacă Burton a reușit înseamnă că și el va putea face asta.

Mama îl sfătuiește să candideze pentru o bursă la Facultatea de Muzică și Teatru din Cardiff. Va fi prima reușită, importantă pentru tânărul care caută necontenit profesori, modele, resurse pentru a înțelege ce presupune cu adevărat munca actorului cu sine însuși – și nu facem, în aceste rânduri, neapărat referire la cartea lui Stanislavski, din care Anthony Hopkins deprinde mult din arta scenei, ci chiar la efortul permanent de a se autoeduca, de a fi mai bun.

Anii de formare sunt dificili pentru viitorul actor care are însă talent învederat, memorie excelentă și o dorință puternică de a găsi în interiorul său resurse de interpretare.

În ciuda unor inerente stângăcii ale tinereții, este distribuit de regizori și prețuit de colegi, primește roluri, dar nu rămâne mult timp în teatrele în care nu se simte respectat.

Neliniștit, cu un temperament greu de suportat, Anthony Hopkins reacționează la violență cu violență. „Sfidarea mută” este altă soluție pe care o adoptă în fața oamenilor nerezonabili. Pare nestatornic, nu se teme de schimbare și acceptă, fără să stea pe gânduri, orice oportunitate de a se refugia în roluri, fugind, un timp, de viață. Căsătoriile, divorțurile, relația dificilă cu propriul copil, trecerea de la teatru la film, premiile Oscar, dorința de a da mai departe învățătura dobândită, smerenia și demnitatea, toate acestea dau consistență unei cărți în care sinceritatea nu este punctul slab, ci punctul de forță.

Las mai jos alte fragmente:

„Familiarizarea cu un text semăna cu adunatul de pietricele de pe o stradă pietruită, una câte una, să le studiezi, apoi să o aşezi pe fiecare în parte la locul ei. De-abia atunci mă puteam uita la drumul întins, după ce ajungeam să cunosc fiecare centimetru care se desfăşura înaintea mea. De-abia atunci puteam naviga traseul pe orice vreme, chiar și cu ochii închişi.” (p. 99)

„—Ce-o să fac după?

Păi, o să înveți din experiență, mi-a spus. Continuă să înveți, continuă să-ți vezi de drum. Nu-ți face griji – fă-o și gata. Trebuie să înțelegi că n-o să fii niciodată perfect. Fii doar cât de bun poți să fii.

I-am urmat îndemnul întocmai, atât pe plan personal, cât și în actorie. Până în ziua de azi, cred în mersul înainte. Hai să mergem mai departe este răspunsul meu la multe probleme şi adesea e cea mai bună variantă.” (p. 109)

„Era un rol grozav.

La momentul acela, îmi dezvoltasem o tehnică pentru învățarea textelor: repetiție, repetiție, repetiție. Am citit piesa de atâtea ori, că-mi ştiam toate replicile, dar și pe ale celorlalți. Seară de seară, vreme de cinci săptămâni, am citit şi recitit textul, până am ajuns să ştiu fiecare silabă. Odată ce l-ai învățat, nimic nu te mai poate opri. Cuvintele sunt combustibilul pe care îl pui în rezervor, fie că e vorba despre Shakespeare, Seán O’Casey sau Tennessee Williams. Le pui în motor şi-ajungi oriunde. Asta înseamnă puterea cuvântului. Și de-acolo poți începe să te distrezi. Toată viața mea de actor am apelat la acea metodă de pregătire. Poți deveni un boxer grozav doar dacă-ți exersezi întruna jocul de picioare. Eu trec printr-un text de o mie de ori, până ajung în punctul în care îl cunosc ca pe propriul nume.” (p. 114)

„N-o să uit niciodată de un actor în mare vogă, care a întârziat trei zile la rând. În cea de-a treia zi, regizorul a spus: Nu-ți bate capul să te schimbi; ai terminat aici. O să găseşti pe masă biletul de avion. Și vorbim despre un actor care se învârtea de ceva vreme în lumea asta. Să nu vă închipuiți că cineva o să accepte mai mult de atât din partea voastră.

Și să nu vă plângeți niciodată. N-am deloc răbdare cu oamenii care spun că viața nu e dreaptă. Evident că nu e. Dacă viața ar fi fost dreaptă, eu aş fi murit de-acum patruzeci de ani. Dacă ar exista dreptate, ar fi trebuit să mor de multe ori înainte de asta. Dar sunt în viață.” (p. 245)

„Nu uitaţi ce mi-a spus Olivier: Când vorbeşti pe scenă, chiar și un singur minut, în momentul ăla eşti vedeta spectacolului. Fii un rege! Şi, pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte tare!” (p. 245)

„Când aud actori spunând chestii ca: Actoria e grea; e de parcă ai fi pe câmpul de luptă!, îmi vine să vomit. Unii actori cred că actoria e periculoasă. Unii insistă că sunt atât de speciali, încât ceilalți nu trebuie nici să se uite la ei. Fără contact vizual, te rog. Să le dea Dumnezeu sănătate, cu ciorapii lor flauşați cu tot.

Dacă nu-ţi place meseria, băiețaș, lasă-te!, aşa-mi vine să le spun. Şi ai grijă când ieși pe uşa aia grea, să nu care cumva să-ți învinețească fundul ăla de şmecher!

Plimbați-vă pe stradă, orice stradă din orice cartier, şi-o să vedeți cât de dură e viața de fapt. Observați strădania zilnică a oamenilor care încearcă să supraviețuiască. La orice casă de la supermarket sunt femei în vârstă care așază produsele în plasă pentru clienți nepoliticoși, cu telefonul lipit de ureche, prea grăbiți să tasteze ca să mai spună şi Mulțumesc. La colțul străzii, bătrâni, veterani de pe câmpuri de luptă de mult uitate, cerşesc. În timpul ăsta, actorii îşi câştigă traiul zicând: Hai să ne costumăm și să ne jucăm de-a ceva!” (p. 245)

„Tehnica lui Stanislavski, dezvoltată la începutul anilor 1900, spune că actorii, pentru a întreprinde o anumită acțiune, trebuie să acceseze o motivație interioară. Această metodă presupune ca noi, actorii, să ne explorăm propriile amintiri, adresând câte șapte întrebări despre fiecare personaj pe care îl jucam: Cine sunt? Unde sunt? Când se întâmplă? Ce vreau? De ce vreau asta? Cum să obțin asta? Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?

Conform unor interpretări, sistemul lui – interpretarea metodică – implică patru procese: relaxare, concentrarea atenției, imaginație și memorie emoțională. N-am adoptat niciodată metoda întru totul, în sensul de a rămâne în personaj zile în şir, dar abordarea m-a interesat. Până la urmă, m-am dezbărat de foarte multe din toate cele pe care le-am învăţat de-a lungul anilor şi mi-am dezvoltat propriile tehnici, însă școala mi-a oferit o disciplină care îmi lipsea, precum și un sistem de abordare a textelor cu profundă seriozitate.

Uta Hagen spunea mereu că, atunci când traversezi scena, trebuie să te asiguri că ai un scop concret. Să străbați întotdeauna camera cu un motiv, poate pentru a lua un pahar sau pentru a te îmbrăca. Nicio mişcare nu trebuie să fie gratuită. Stanislavski a vorbit despre obiectiv, super-obiectiv și rezistență. Super-obiectivul lui Hamlet este să-şi răzbune tatăl. Rezistența constă în faptul că e măcinat de îndoieli. Toate aceste moduri de analizare a unui scenariu pot fi utile pentru un actor în pregătirea rolului, dar, într-un final, trebuie să-ți găsești propria cale spre text.

Treptat, mi-am dezvoltat propria tehnică de învăţare a replicilor. Esenţial era să recitesc materialul iar și iar, de sute de ori, făcând un semn paginilor pe care le memoram. Când învăț o pagină pe de rost, aceasta primește o stea. Îmi dau seama că, pentru alții, notițele mele seamănă cu delirul unui smintit, dar vă asigur că este un sistem extrem de precis şi că pentru mine funcționează.” (p. 93)

„În foaierul cinematografului era un carton în mărime reală cu marele Alfred Hitchcock. O înregistrare în buclă a vocii grave a lui Hitchcock, presărată cu aroganță, răsuna din mai multe difuzoare: Bună seara. Vă vorbeşte Alfred Hitchcock. Apoi, domnul Hitchcock a lansat calm un avertisment adresat fiecărui spectator în parte: Nu trebuie, sub nicio formă, să dezvăluiți finalul filmului. Un astfel de gest ar duce la pedepse cumplite. Unele dintre ele de nerostit.Cinematografele refuzau să mai permită accesul după începerea filmului. Au apărut și pancarte cu fotografii de-ale lui Hitchcock, spunând lucruri de genul: Dacă nu puteți ține un secret, după ce vedeți Psycho, vă rog să păstraţi distanța de oamenii din jur.

Era o găselniță publicitară grozavă, pe care doar Hitchcock ar fi putut să o inventeze.” (p. 73)

Hai că am reușit, puștiule de Anthony Hopkins